Campania lui Mos Craciun

Pana acum 4 ani, inca din septembrie advertiserii gandeau campaniile de Craciun . Se puneau constiincios cu burta pe carte, apoi se aruncau un valuri... asteptau sa se ridice pe creasta unuia si sa strige victoriosi: EVRIKA! 

Agentiile nationale se bateau in campanii si idei, cele mici , din orasele mai mari, sperau ca si in anul care trecea , productiile lor sa fie cele mai bune. Era concurenta, ne bateam in porofolii, in bugete si creatii. Atunci era greu sa iti creezi nisa ta de piata, sa te individualizezi intr-o piata concurentiala. Acum, toate astea sunt amintiri. In plan local, bugetele sunt atat de mici si rare, incat marketerii uita sa mai fie creativi.

Oricum, si ca vrem, si ca nu vrem, am fost si suntem intr-un fel "one man show", omul bun la toate care identifica potentialii clienti, creeaza strategii, negociaza cu mediile, devine om de creatie, monitorizeaza campanii,  analizeaza,  ofere solutii si o ia de la capat.

Astazi, din vechea nebunie n-a mai ramas decat  Mos Craciun , cel de acum 4 ani, cand clientii isi permiteau costuri de productie ridicate, iar piata avea o alta dinamica de sarbatori. 

De atunci, ne-a ramas Mos Craciun, personajul cel mai indragit, a carui imagine este asociata cu Craciunul. Criza nu i-a ajustat nici dimensiunile generoase, nici costumatia.

 A ramas la fel de grasut, imbracat in mantaua lui rosie care inca nu e peticita si nici decolorata de folosirea indelungata. Inca pe chipul sau razbate bunatatea si spiritul generos. Guvernul nu i-a diminuat pensia, nu are de-a face cu sistemul de sanatate sau cu lipsa lui si nici nu este angajat politic in vreun partid.

Dar, daca il priviti cu atentie, din mosul de acum 4 ani a ramas doar aparenta. Sacul este peticit si pe jumatate gol. Dar noi ne incapatanam sa il prezentam in aceleasi ipostaze, pentru ca asa uitam de criza, refuzam sa recunoastem ca vremea campaniilor destepte s-a cam dus, ca stocurile de azi inca umplu depozitele clientilor, inacapatanandu-se sa ramana nevandute pe raft, iar oamenii merg sa se plimbe in supermarket si mai putin sa cumpere. Nu-s bani, inflatia e mare. Si somajul e in crestere. Lumea nu mai are rabdare! Viata le-a luat-o inainte.

De-aceea e bine sa ne spunem povestea lui Mos Craciun. El e batran, nins in par si inca bun, si s-a nascut in secolul 19, in America. Iar America s-a grabit sa - l arate lumii-ntregi: mosul cu bujori in obrajori, cu parul alb si lins,  vesel si curajos, imbracat  cu costumul lui rosu , cu burta mare taiata in doua de centura lata din piele maro, care inconjoara pamantul in sania trasa de reni si imparte cadouri impreuna cu echipa sa de elfi.

Mos Craciun a fost cel mai tare om de marketing. Imaginea lui a vandut produsele multor companii si a facut fericiti milioane de copii. 

Mos Craciun "a vandut" orice: sticle nenumarate de  Coca-Cola, felicitari, jucarii, parfumuri si bijuterii, haine si masini. Mosul nu s-a sfiit sa ofere nici macar produse de tutun.

Astfel, in industria tutunului, marcile Camel, Lucky Strike, Pall Mall, Kent sau Albert Prince erau promovate prin prezenta mosului zambaret.

Unele companii au facut istorie ajutate de oameni creativi. Astfel, Haddon Sundblom  (1899-1976) a creat, de-a lungul carierei sale, trei simboluri corporative importante, si anume: Aunt Jemima, Quaker si vestitul Mos Craciun Coca-Cola.

Primul Mos Craciun a fost creat in 1931, iar designul sau,  expus pe un bilboard, a inregistrat un asa mare succes, incat layout-ul a fost folosit timp de 33 de ani.

Dar marketing-ul era la inceputurile sale si se desfasura pe un teren virgin. Astfel, in 1954, Jackie Gleason poarta o scufie de Mos Craciun in timp ce promoveaza stilourile Sheaffer.

Tiparul a cunoscut o explozie o data cu inventarea lui Mos Craciun. Revistele se-ntreceau sa publice pe coperta chipul lui Mos Craciun. Astfel au fost descoperiti doi designeri de succes:

Spre marea mea dezamagire, trebuie sa recunosc: intr-o lume nebuna, oamenii au uitat sa se mai regaseasca in bucurie, in colinde, in jurul bradului sau la gura sobei asteptandu-l pe Mos Craciun. In semn de protest, iarna s-a cam razbunat. A aruncat baloturi mari de zapada peste tara. A acoperit ulitele si bulevardele, a nins satele si orasele, a inghetat geamurile si a izgonit vietatile zgribulite de ger in paduri. Unii spun ca insusi Mosul ar fi ramas inzapezit undeva la granita tarii si ca inca se mai minuneaza cum romanii au uitat si de lopata, si de matura, si de harnicie si de omenie. Doar mormaie in barba ca sunt mari si nu mai cred in Mos Craciun!

Istoria originii bradului de Craciun

Deşi nu se ştie exact unde s-a născut ideea împodobirii pomului de Crăciun, se bănuieşte că originea bradului a apărut pentru prima data la popoarele germanice. Matin Luther a fost primul care a ornat bradul de Crăciun cu ajutorul lumânărilor. Ideea i-a venit de la reflectarea luminii stelelor printre ramurile unui brad. Treptat, treptat această tradiţie se răspandeşte pătrunzând în Anglia, Franţa, Elveţia. In Rusia europeana,  Ajunul Crăciunului era sărbătorit în mijlocul pădurii unde se alegea cel mai frumos brad care era ornat cu lumânări, bomboane şi jucării. In tradiţia românească,  împodobirea bradului apare la sate în momente alegorice: nunta sau înmormântarea tinerilor, a femeilor şi a bărbaţilor.  Impodobirea bradului de Crăciun este un obicei relativ recent la noi, preluat de la alte popoare.

Tradiţia împodobirii unui pom a fost preluată de la germani, fiind ales bradul datorită capacităţii sale de a fi verde tot anul, mai precis este singurul copac rămas verde în luna decembrie. Obiceiul împodobirii este relativ nou, ca şi Moş Crăciun, iar la început în brad se atârnau fructe şi biscuiti; în anul 1878 au apărut primele globuri. Primii brazi de Crăciun au apărut în 1510 – Lituania, 1521 – Franţa, 1841 – Anglia, 1749 – America (legalizat abia în 1836, în Alabama) şi în 1866 în România, în palatul principelui Carol I de Hohenzollern.

Ca şi sărbătoarea în sine, şi bradul are origini păgâne: considerat de către vikingi pomul lui Odin (zeul morţii şi al războiului) era ars pe 25 decembrie în onoarea renaşterii Soarelui şi a noului an, iar culoarea sa reprezenta veşnicia şi era asociată cu focul de multe ori. Cărbunii proveniţi din arderea bradului erau consideraţi ca având calităţi protectoare contra farmecelor, iar un cărbune pus în sicriu facilita călătoria mortului spre lumea de dincolo.

Pomul de Craciun
In Germania secolului al XVI-lea, erau decoraţi pinii, atât cei din interiorul casei, cât şi cei din exteriorul ei, cu mere, lumânări şi hârtie colorată. In Evul Mediu, o scenetă religioasă înfăţişa izgonirea lui Adam şi a Evei din Grădina Edenului. Un pin decorat cu mere era folosit pentru a simboliza Grădina Edenului – Copacul Cunoaşterii. Sceneta se încheia cu profeţia salvatorului ce urma să vină. Se crede că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat, pentru prima oară, pomul de Crăciun cu lumină. In timp ce se ducea spre casă, într-o seară de Decembrie, frumuseţea stelelor care străluceau printre ramurile unui pin  l-a inspirat să recreeze efectul prin lumânări asezate pe ramurile unui pin mic, de acasă. Pomul de Crăciun a fost introdus în Anglia de soţul Reginei Victoria, Prinţul Albert, al cărei ţară natală era Germania. Ediţia faimoasă a Illustrated News, din 1848, infăţisează Familia Regală adunată în jurul unui pomului de Crăciun, de la Palatul Windsor. Această imagine a popularizat ideea în toată Anglia victoriană.

Desigur obiceiurile de Crăciun au fost adaptate după necesităţi în diversele colţuri ale lumii. Australienii îşi împodobesc casele cu ferigă, frunze de palmier sau cu alte flori de sezon. În China şi în Japonia, pomii de Crăciun introduşi de misionarii vestici în secolele XIX-XX, erau împodobiţi cu decoraţiuni complicate din hârtie. India în schimb a înlocuit bradul cu copacii de mango sau cu bambuşii, iar casele le erau decorate cu frunze de mango. Crăciunul este un fastuos festival al verii şi în Brazilia, care include picnicuri, jocuri de artificii , precum şi o procesiune solemnă  a preoţilor la miezul nopţii.

Fiecare dintre noi are un stil personal de a-şi orna pomul de Crăciun, dar nu toţi cunoaştem semnificaţiile şi simbolurile ornamentelor de Crăciun. Beculeţe colorate, beteală, confetii, bomboane, nuci, instalaţii luminoase (mai nou şi muzicale), lumânărele atârnate pe ramurile pomului dându-ne un sentiment de bucurie şi implinire. Pe lângă aceste decoraţiunii există unele ale căror simboluri ne fac să acordăm o mai mare importanţă decorării casei şi bradului de Crăciun. Vârfurile bradului de Crăciun în formă de stea simbolizează noroc şi realizarea tuturor visurilor. Steaua are o semnificaţie religioasă, amintind de cea care a apărut pe cer la naşterea lui Isus. Aducând elementele religioase în ziua de astăzi, printre motivele Crăciunului amintim de cei trei magi, steaua călăuzitoare şi darurile oferite pruncului la venirea pe lume, elemente care de-a lungul timpului s-au transformat în obiceiuri.

In jurul anului 1500, oamenii asemănau bradul cu copacul din Paradis şi îl împodobeau cu mere roşii, cel mai probabil, sursa globurilor roşii de astăzi.

Colindele - intre istorie si traditie

Se apropie decembrie si ce ar fi iarna fara colinde? Si ce-ar fi traditia fara istorie? Prin urmare, sa ne conformam traditiilor transmise din generatie in generatie si sa incercam sa le tinem minte. De Crăciun, femeile împart colaci şi dau colindete colindătorilor întocmai ca la Saturnalii. Colindul presupune cutreieratul străzilor de către copii, colindând din casă-n casă şi primind colaci, cozonac, covrigi sau, mai nou, bani. Colacii păstrează şi ei forma rotundă a soarelui, rămăşiţa a cultului lui Mithra. O altă tradiţie a cultului lui Mithra este punerea pe foc a unui buştean în noaptea de Crăciun. Pluguşorul este şi el asemănător cu ritul zeului soarelui, Mithra. Pluguşorul şi Sorcova sunt legate de înnoirea anului, ele neavând însă nici o legătură cu Crăciunul. Crăciunul este singurul cuvânt în limba română care desemnează Naşterea Domnului. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. In spaţiul sud-est european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară. In satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este înca legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri işi are originile într-o legendă de care numai bătrânii îşi mai amintesc. În satul Harpia oamenii cred că, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat,  este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul urmator. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea. Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în toate satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor. In unele sate se mai păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc este unul scris de Ritson, în 1410. În 1818, ajutorul de preot austraic Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor, acompaniat la chitară. Una dintre ele era "Silent Night, Holy Night", care astăzi este cântata în peste 180 de limbi de milioane de persoane.

Istoria Craciunului

Oamenii din toată lumea sărbatoresc Crăciunul. Această sărbătoare sfântă datează de mai bine de 4000 de ani, cu multe secole înaintea naşterii lui Isus Cristos. În lumea antică, în Egipt, Babilon, Persia, India şi în alte ţări erau răspândite legende despre zilele de naştere ale diferiţilor zei.

Aşa de pildă, în ziua de 25 decembrie, se sărbătorea ziua de naştere a zeului Mithra, divinitate adorată în vechea Persie, India şi, mai târziu, în partea estică a Imperiului roman. Era zeul purităţii, al adevărului, al luminii cereşti, fiind supranumit "Soarele invincibil". In unele tări s-au format tradiţii proprii, in altele, acestea au fost preluate. Multe dintre acestea au aparut insă cu mult înainte de naşterea lui Isus. Cele 12 zile ale Crăciunului, aprinderea luminârilor, oferirea cadourilor, paradele, colindătorii din casă în casă, mesele de sărbătoare şi procesiunile religioase îşi au "rădăcinile" demult în timp, din perioada mesopotamienilor. Multe din aceste tradiţii îşi au rădăcinile în celebrarea mesopotamiana a Anului Nou.

Mesopotamienii credeau în existenţa mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk, cunoscut în Biblie sub numele Bel-Merodakh. In fiecare an, la sosirea iernii se credea că Marduk pornea la război împotriva  forţelor  răului, motiv pentru care  avea nevoie de susţinători – celebrând astfel Zagmuk, în  ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară  pâna la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului, prin jerta sa oferindu-i ajutor în câştigarea războiul. In haine regeşti era însă îmbrăcat un criminal de rând şi sacrificat în locul regelui.  

Persienii şi Babilonienii aveau o sărbatoare asemănătoare, numita Sacaea, aceasta incluzând şi o etapă în care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, iar aceştia sclavi.  In timpurile păgâne, ultima zi de iarna in emisfera nordică era sarbatorită ca noaptea în care Marea Zeiţă Mama a dat naştere copilului Zeu Soare.

Această sărbătoare mai este denumita şi Yule, ziua in care un buştean mare era pus pe foc , in jurul căruia toată lumea dansa şi cânta pentru a trezi soarele din somnul iernii.

Primii europeni credeau în spirite, vrăjitoare, stafii şi spiriduşi. In preajma Solstitiului de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că Soarele nu se va mai intoarce şi ţineau serbări şi ritualuri inchinate acestuia, implorându-l să răsară din nou. In cea mai mare parte a Europei sfârşitul lui decembrie aducea sărbători importante. In această perioadă, o mare parte dintre animale fuseseră deja sacrificate pentru a nu fi nevoie sa fie hrănite pe timpul iernii grele, iar berea şi alte băuturi tradiţionale începeau să fermenteze, un motiv în plus de petrecere.
In Scandinavia, pe timpul iernii, Soarele dispărea pentru o perioada îndelungată, astfel încât, dupa 35 de zile de la apus,  cercetaşii erau trimişi în munţi să vadă când va răsări din nou. La intoarcerea lor, se sărbătoarea Yuletide, se aprindeau  ruguri uriaşe , alcătuite din crengile impodobite cu mere, care să le reaminteasca de revenirea primăverii şi a verii.
Grecii antici aveau o sărbătoare similara cu Zagmuk şi Sacaea închinată zeului Kronos care, şi acesta, la rândul lui,  purta război cu Zeus şi Titanii lui.

Romanii îl sărbătoreau pe zeul Saturn, zeul recoltelor,  şi Mithras ,zeul antic al luminii prin "Saturnalii", care ţineau de la mijlocul lunii decembrie până la 1 ianuarie. Din săptămâna dinaintea solstitiului de iarnă, timp de o luna întreagă, romanii aveau parte de o perioadă hedonistă, în care băuturile curgeau fără oprire, mâncarea era la discreţie,  iar ordinea socială era răsturnată. Sclavii erau stăpâni, iar stăpânii erau sclavi, şcolile şi magazinele se închideau pentru ca toată lumea să ia parte la sărbători. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, vizite la prieteni şi schimbarea de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din lauri şi brazi în care aprindeau lumânări. Aceste festivităţi romane erau o formă de venerare a soarelui . Celebrarea lui Saturn este o preluare şi o adaptare  a sărbătorilor  siriene , care ulterior au fost  înlocuite cu cultul lui Sol Invictus. Ultima zi de iarna în emisfera nordică este între 20 şi 22 decembrie, iar romanii sărbătoreau saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. În Imperiul roman,  anii se numărau de la întemeirea Romei. În sec. al VI-lea e.n., călugărul Dionisus Exiguus cel Mic a stabilit că Iisus s-a născut, probabil, în luna decembrie a anului 753 de la întemeierea Romei, propunând un nou sistem cronologic, considerând anul 754 drept primul an al erei noi, numindu-l "Anno Domini" - Anul Domnului sau "Anno Salutis" - Anul salutar al Naşterii Mântuitorului. De atunci istoria lumii este datată după acest sistem cronologic nou în aşa numita "era noastră" sau "după Hristos", iar cele petrecute înaintea acestui an sunt cunoscute sub forma "înaintea erei noastre" sau "înainte de Hristos". Dar la acea dată - anul 754 - Iisus Hristos avea 7 ani, pentru că el se născuse în anul 7/6 î.e.n. la Betleem, unde Iosif şi Maria participaseră la censul fiscal al acestui an, ordonat de regele Irod cel Mare

Părerile cercetătorilor cu privire la etimologia cuvântului Crăciun  sunt impărţite. Dicţionarul explicativ al limbii române spune că acest cuvânt provine din termenul latin "creatio", care inseamna creaţie, a crea, a face să se nască din nimic (se face referire la naştere , Naşterea lui Iisus). Alţi lingvişti  consideră că termenul latin "calatio",  care la romani semnifica chemarea oamenilor de către preoţi pentru a fi anunţaţi de sărbătorile de peste an îşi avea semnificaţia generală de sărbătoare ţi ar fi sursa cuvântului nostru, calatio insemnând "chemare"(creştinii au denumit-o sărbătoarea Naşterii Domnului).
Controversele legate de etimologia cuvântului Craciun continuă şi diferitele "tabere" aduc ca dovezi modalitatea de formarea a cuvintelor în limba română şi fragmente din Biblie cărora le analizează sensul. In alte limbi romanice,  termenul provine din  “natalis” (naştere) sau “calendas” (primele zile din lună).
Deşi aceste două etimologii au fost acceptate de un procent considerabil de  cercetători, printre posibilele etimoane ale Craciunului există şi creationem - cu sensul de copil, crastinum, Karachun (preluat de la slavi odată cu creştinismul) şi cuvântul de origine albaneză  kercu, care,  în traducere,  înseamnă “bucată de lemn, crenguţă”  ( se presupune că de aici provine obiceiul punerii crenguţelor de copac în casă). Cuvântul Crăciun are formă diferită în fiecare limbă: Karacsony - la unguri, Noel - la francezi, Weihnachten la germani, Nascita jiorno - la italieni, Christmas - la englezi etc.

Cu toate că saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei,  creştinii au considerat-o o sărbătoare păgână  pentru că onora un zeu păgân. Primii creştini au vrut ca naşterea Pruncului Isus să fie o sărbătoare religioasă solemnă, nu una plină de excese precum Saturnalia.  Pe măsură ce creştinismul câştiga teritoriu, biserica era alarmată de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Acesta a fost momentul în care biserica a decis ca sărbătoarea păgâna să fie închinată naşterii Pruncului Sfânt, fiul lui Dumnezeu. Unele surse susţin că sărbătoarea Crăciunului a apărut pentru a contracara  Saturnalia în luna Decembrie. Ziua de 25 Decembrie era sfântă nu doar pentru romani, dar si pentru persani, a căror religie – mithraism -  era în mare competiţie cu creştinismul. La începuturile creştinismului, pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini işi împodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe măsura ce numărul acestora creştea, sărbătorile au luat o turnura creştină. Insă biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Christos în decembrie până la Telesphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei şi cel care a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători "Naşterea Domnului şi Mâtuitorului." În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată "Natalis Solis Invicti", festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

 În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. Tot el a decis ca duminica să fie "zi sfântă" într-o săptămână de şapte zile şi a introdus şi sărbătoarea Paştelui cu dată variabilă. In AD 354, Episcopul Romei Liberius a ordonat în mod oficial credincioşilor săi să celebreze naşterea lui Isus pe 25 decembrie. Chiar şi după ce Constantin a oficiat 25 decembrie ca ziua naşterii lui Christos, în memoria creştinilor această zi încă era considerată o sărbătoare păgână şi nu împărtăşeau bunele intenţii ale impăratului. Cert este că nimeni nu ştie sigur când s-a născut Christos, unii susţinând că s-a născut în septembrie, adică în timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noastre). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au văzut Naşterea lui Christos în diverse zile calendaristice. Crăciunul şi-a câştigat recunoaşterea printre creştini relativ recent. In unele zone protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă.
In Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătorile Crăciunului între 1649 şi 1660 prin aşa numitele Legi Albastre,  şi a impus celebrarea sa în spiritul credinţei, tratând-o ca o zi solemnă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice fugind în coloniile din lume, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. Cu toate astea, Crăciunul nu a fost nici măcar o sărbătoare legală până în secolul trecut.  In tot acest timp, Moş Crăciun nu a existat.
Popularitatea Crăciunului a crescut  în 1820 când Washington Irving  şi-a lansat cartea "Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall".

In 1834, Regina Angliei Victoria şi-a adus soţul german, pe Prinţul Albert, la Castelul frumos împodobit, introducând astfel în imperiu tradiţia bradului de Crăciun, dar şi a colindelor care se cântau  in Europa.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, în 1834, Charles Dickens a publicat “O Colindă de Crăciun” (în care a scris că Scrooge ii cerea lui Cratchit să lucreze şi despre întrunirea de Crăciun a Congresului SUA).  Crăciunul era atât de popular,  încât nici biserica,  nici guvernele nu mai puteau ignora importanţa acestei sărbători.In 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. In 1837, cartea lui T.H. Hervey "Cartea Crăciunului" a devenit de asemenea best seller.

In 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus). In 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Crăciunul sărbătoare legală. An de an, ţări din lumea întreagă începeau să recunoască Crăciunul ca ziua  în care se celebrează Naşterea lui Iisus.

„Orice își dorește Lola, Lola primește.”

Nu stiu daca v-a picat in mana romanul “Becoming Lola” de Harriet Steel. Multi dintre voi vor stramba, probabil, din nas: un roman subtire, de rasfoit in tren. Poate, sincer, nu sunt una dintre fanii ei, dar trebuie sa recunosc faptul ca acest roman mi-a placut pentru ca respecta realitatea, fraza este curata si frumos scrisa. Naratiunea urmareste viata Lolei Montez, nascuta Elizabeth Rosanna Gilbert, devenita Eliza James, rebotezata cu numele de scena Lola Montez, innobilata cu titlul de Contesa de Landsfeld intr-un timp record de 35 de ani. Ea este cunoscuta ca dansatoare si actrita irlandeza , devenita ulterior dansatoare exotica, curtezana si amanta regelui Ludwig I al Bavariei.  Victorienii s-au referit la ea numind-o "La Grande Horizontale," denumire caracteristica doar curtezanelor. Desi pretindea ba ca este fiica ilegitima a poetului Lord Byron, ba a unui celebru  matador,  de fapt era fiica a unui soldat englez in varsta de 18 ani, casatorit aproape fara sa stie cu o fata de 14 ani. Eliza s-a nascut in data de 17 februarie 1821 in  Grange, comitatul Sligo din Irlanda, iar dupa doi ani de la nasterea ei, familia sa s-a mutat in India. La doar cateva luni dupa sosirea lor in India, tatal a murit de holera, iar mama s-a recasatorit si a trimis-o in Scotia, la parintii tatalui ei vitreg. Acestia, prezbiterieni piosi, au fost socati de apucaturile fetei rebele ce alerga aproape goala pe strazi cat era ziua de mare si, ca sa o tempereze, au trimis-o la o scoala din Paris, unde a invatat limbi straine.

A terminat scoala la 19 ani, iar cand s-a intors in Irlanda, deoarece mama sa planuia casatoria ei cu un indian de 60 de ani, aceasta a fugit cu locotenentul Thomas James, cel care o insotise pe mama ei in voiajul de intoarcere din India la Bath. Locotenentul era cu 13 ani mai mare decat ea si nu dupa mult timp de la casatoria lor, acesta a parasit-o pentru alta femeie, lansand-o sa se descurce singura. Cand a aflat ca Elisa l-a inselat, acesta a cerut divortul,  dar aceasta a fugit in Spania ca sa studieze dansul, fara sa legalizeze despartirea. In 1840, ea a sosit la Paris sperand sa devina renumita ca dansatoare si actrita. Cu ajutorul a doi admiratori, Lord Malmesbury si Lord Brougham, ea si-a schimbat numele in Lola Montez  si s-a recomandat "dansatoare spaniolă." Cel care a ajutat-o sa isi faca un nume a fost proprietarul unui ziar  si un respectat cronicar, Alexandre Dujarier. Lola si-a jucat rolul de amazoana, iar dupa 2 saptamani s-a mutat la el acasa.  Desi era pus intr-o situatie stanjenitoare in societatea parisiana, acesta a promovat-o ca si dansatoare si a cerut-o in casatorie. Nu au apucat sa se casatoreasca, dar cert este un singur lucru: ca Dujarier a fost singurul barbat pe care Eliza l-a iubit in viata ei. Prin intermediul lui i-a cunoscut pe Balzac, Victor Hugo, George Sand si Lamartine. Lola a devenit faimoasa dansand „dansul păianjenului” intr-o costumatie considerata pe atunci obscena si expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.” In urma unui scandal conjugal, Dujarier a mers singur la o receptie unde erau invitati cei mai bogati tineri din aristocratia parisiana. Ametit de alcool, el l-a insultat pe criticul dramatic Jean-Baptiste Rosemond de Beauvallon, care l-a provocat la duel. Desi a doua zi a incercat sa aplaneze conflictul, iubitul Lolei a fost ucis, iar  aceasta a parasit Parisul in lacrimi. Cand s-a intors in Anglia, deja isi schimbase numele in Maria Dolores de Porris y Montez – „dar spuneţi-mi Lola” si se prezenta ca fiica unui nobil spaniol bogat, de profesie dansatoare. Lola era o bruneta focoasa, cu ochi albastri care „scăpărau scântei…, cu un nas desenat…. şi sprâncene frumos arcuite.” „Frumuseţea ei era lipsită de cusur. Dansul ei reprezenta o invitaţie fizică… ea scrie Memoriile lui Casanova cu propriul său corp,” remarca un critic in presa.

Desi era o tanara foarte frumoasa, era foarte capricioasa, nazuroasa, temperamentala, colerica, incapatanata , imprevizibila si apriga la manie. Lola avea o inteligenta nativa  uimitoare, care mintea cu atata convingere incat numai ea putea stabili granita dintre adevar si minciuna. Temperamentul ei insa atragea barbatii ca magnetul, fierul. Avea o latura violenta care fermeca: cravasa devenea in mana ei un instrument de pedeapsa pentru barbatii care o suparau, iar acestia considerau incidentul ca pe-o experienta aproape sexuala. Se povestea ca odata, un iubit a dezamagit-o intr-o partida de amor, motiv pentru care ea ar fi scos pistolul si ar fi tras in el. Doar norocul l-a salvat pe bietul nepriceput care a scapat de ploaia de gloante fugind pe fereastra, cu pantalonii in vine. La intoarcerea din Spania, deja era o femeie versata, cu o clientela atent aleasa, care, desi era angajata in multiple relatii, s-a casatorit cu unul dintre admiratorii ei, chiar daca oficial nu era inca divortata de Thomas James. In toate relatiile ei nu urmarea decat banii, pe care ii cheltuia in mare graba, astfel incat sa aiba motivul de a se napusti asupra altei victime. Lola Montez dorea sa fie cunoscuta si iubita de barbati bogati si puternici.  Cu un apetit sexual peste medie, a avut numerosi amanti, printre care  compozitorul Franz Liszt,  fiul unui oficial britanic, Robert Peel, Alexandre Dumas, jurnalisti, oameni influenti, culminand cu regele Ludwig I al Bavariei.

Pe compozitorul Franz Liszt l-ar fi cunoscut la Dresda si au avut o relatie pasionala, pana cand  Lola a devenit geloasa pe admiratoarele lui. Desi se zice ca Liszt avea reputatia unui mare crai, acesta  era atat de epuizat de Lola, incat, odata, pe cand  aceasta dormea, a incuiat-o in camera de hotel si a fugit, uitand sa se mai intoarca la ea vreodata, dar a lasat in schimb la receptia hotelului o suma generoasa de bani pentru daunele pe care avea sa le provoace Lola cand se trezea. Intr-una dintre calatoriile sale la Varsovia, l-a intanit pe viceregele Poloniei - un batran bogat si victima sigura – care s-a indragostit ca un prost de Lola. I-a dat o casa superba si diamante cu conditia sa devina amanta lui. Greu de imaginat cat de respingatoar putea sa fie acesta de vreme ce Lola l-a respins, renuntand la toate bogatiile oferite. Viceregele s-a simtit insultat de refuz si a încercat sa se razbune solicitand sa fie scoasa din spectacol, nestiind ca Lola temperamentala avea curajul sa iasa pe scena si sa faca publica aceasta situatie stanjenitoare pentru el si pentru familia lui.

 

Pe Ludwig I l-a intalnit in anul 1846, la München, prin intermediul aghiotantului sau, contele Otto von Rechberg, si caruia i-a devenit amanta in scurt timp. Momentul a fost unul memorabil: se zice ca Ludwig ar fi refuzat sa o primeasca pe straina care venise sa ceara favoruri, dar regele nu stia ca Lola pusese la cale o regie demna de cel mai tare spectacol: auzindu-l pe rege refuzand audienta, aceasta i-a impins pe cei doi soldati din garda care pazeau usile biroului si a intrat cu partea din fata a corsajului rochiei rupta si cu sanii goi. Dupa 2 zile si jumatate, Lola isi croise drum pe scena aristocratiei bavareze. Atunci, Ludwig avea 60 de ani si era regele Bavariei de 21 de ani. Pe parcursul domniei sale, Bavaria marcase un mare succes financiar, iar München-ul devenise un centru cultural, artistic si universitar de talie europeana. In plan privat, regele nu se mai simtea atras de sotia sa, care era mama celor 8 copii ai lor, iar aceasta, devotata familiei si poporului, trecea cu vederea aventurile extraconjugale ale sotului ei. Nici macar ea nu se astepta ca batranul de 60 de ani, un intelectual versat si un tip calculat cu visteria regatului, dar cu obrajii patati de varsat de vant ar putea sa faca o pasiune pentru o curtezana, iar aceasta sa raspunda sentimentelor lui. Lola isi jucase cartea si il impresionase cu cunostintele sale lingvistice pe regele caruia ii placea Spania si limba spaniola. Dar Lola era frumoasa si versata, astfel incat nu i-a fost greu sa-l farmece pe regele care devenea tot mai increzator in minciunile Lolei. Aceasta l-a convins ca facea parte din patura aristocratica, dar familia ei se destramase in momentul in care pierdusera intreaga avere. Regele o alinta intr-o spaniola „nativă”: „Yo te quiero con mi vida” si singur marturisea unui prieten: „Sunt ca Vezuviul, care părea secătuit complet când a erupt din nou”, „Sunt prins în mrejele pasiunii ca niciodată… M-am trezit din nou la viaţă, sunt iar tânăr şi universul îmi zâmbeşte.” Lola a devenit amanta oficiala a regelui, care a inceput sa apara in public la bratul ei, apoi i-a cumparat si mobilat un apartament de pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din München. Desi avea reputaţie de zgarcit , el i-a oferit o renta anuala de 10.000 de florini si 20.000de florini  pentru redecorarea resedintei. Asta in vreme ce ministrii cabinetului erau platiti cu 6000 de florini pe an.

Dar Lola nu putea fi satisfacuta doar cu atat. Dorea cristaluri, argintarie, bijuterii. Cu cat apropiatii regelui incercau sa ii reduca cheltuielile, cu atat se ambitiona Lola sa primeasca mai mult. Iar Ludwig i-a dublat renta! Desi consilierii regali continuau sa ii atraga atentia regelui ca intreg  Munchen- ul era scandalizat de infidelitatile Lolei, regele era orb.  „Mă pot lipsi de soarele de pe cer”, spunea regele, „dar nu şi de strălucirea Lolitei în sufletul meu.” Regele a iubit-o ca nebunul, oferindu-i daruri fara numar, unul mai scump si mai ciudat decat altul, printre care si o trasura placata cu aur si captusita cu blana de hermina. Un an mai tarziu a fost innobilata cu titlul de Contesa de Landsfeld , chiar de ziua regelui, la data de 25 august 1847. Dar titlul nobiliar a incurajat-o pe Lola sa fie si mai aroganta, si mai sfidatoare, iar lumea o detesta din ce in ce mai tare. Si cu cat regele o iubea mai tare, cu atat poporul o respingea mai tare. Se pare ca au fost anumite incidente care au revoltat populatia orasului:  intr-o zi cand calarea, un domn mai in varsta i-a taiat calea, calare fiind si el, si, neputand sa-l depaseasca, Lola l-a lovit repetat cu cravasa. Alt incident facea referire la cainele sau care atacase un trecator, iar Lola, in loc sa sa-l ajute pe bietul trecator, l-a lovit cu lesa.

Contesa fiind, aceasta si-a construit un palat si a inceput sa se amestece in politica, devenind persoana cea mai influenta din regat. Nu dupa mult timp, populatia a inceput sa se revolte scandand pe strazi: „Raus mit Lola“ („Afară cu Lola”). Deoarece poporul cerea expulzarea ei din tara, iar tensiunile erau atat de mari incat regele se temea sa nu isi piarda tronul, acesta i-a propus Lolei sa plece din Bavaria, oferindu-se sa o intretina in continuare. Cand Munchen-ul s-a revoltat si a distrus locuinta Lolei , aceasta a fugit la Frankfurt. Dar contesa Lola nu a pierdut vremea si s-a mutat cu un amant mai tanar in Elvetia, pe care îl întretinea din banii regelui. Dupa fuga ei, furia poporului s-a intors impotriva regelui, care, in luna martie a aceluiasi an, a fost obligat sa abdice in favoarea fiului sau, Maximilian, dar nu i s-a permis batranului indragostit sa o insoteasca pe Lola in exil. Maximilian ii spusese tatalui sau ca si o simpla vizita de curtoazie facuta Lolei ar putea pune in pericol monarhia. In toata aceasta perioada, Lola isi schimba amantii si cerea bani batranului rege. Cand Ludwig s-a convins ca fusese jucaria din mainile rapace ale Lolei, acesta  a fost cuprins de disperare si durere, dar nu si-a permis luxul de a nu-i mai trimite bani.  Lola il ameninta ca vinde unui ziar scrisorile lui ridicol de patimase, facandu-l de ras. Cand Ludwig i-a dat si ultimii bani ceruti, aceasta i-a returnat scrisorile. Dupa acest episod, Lola s-a intors in Anglia si a  sedus un tanar ofiter cu o cariera promitatoare,  George Trafford Heald, fiul unui influent avocat. Desi inca nu divortase, ea s-a casatorit in 1849 si nu dupa mult timp a fost arestata pentru bigamie. A reusit sa fuga in Spania, impreună cu noul sot, dar pe care l-a parasit nu dupa mult timp.

In 1851 numele ei este regasit pe afisele de cabaret de pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii, iar in 1853 s-a casatorit cu Patrick Hull, impreuna cu care s-a stabilit in Grass Valley, California, pentru o perioada scurta. Aici ea si-a deschis un salon unde afacerea mergea ca pe roate. Clientii veneau si se uitau pierduti la cabinete in stil Ludovic al XVI-lea, la oglinzi de ormolu, la bijuteriile primite in dar de la  Ludwig, la patul in forma de lebada, la masa rosie de biliard cu dragoni sculptati pe picioare. Guvernatorii, senatorii si milionarii faceau coada la usa salonului ei. In sfarsit daduse lovitura. Era cineva! Cand Lola a ajuns in America, Lola si-a publicat in 1858 cartea „Lectures of Lola Montez”  (Conferinţele Lolei Montez) in care se lauda cu influenta si rolul pe care l-a jucat ea in istoria Europei, cu renta ei anuala exagerata la suma de 60.000 de florini, incercand sa isi dea si propria definitie in calitate de metresa regala: „o femeie care persistă în păstrarea propriei independenţe şi se hrăneşte din puterea, izvorîtă exclusiv din propria persoană, de a-şi afirma individualitatea şi de a-şi apăra, cu toate mijloacele pe care i le-a dat Dumnezeu, dreptul la o cotă egală din privilegiile lumii.”  Unii sustin ca ar fi decedat la varsta de 39 de ani, altii la 41, cert este ca a murit de pneumonie, in Brooklyn, New York unde a fost ingropată sub numele de Eliza Gilbert.

Nu stiu daca scurtul meu rezumat a reusit sa convinga. Dar pot sa va spun un singur lucru: din punctul meu de vedere, cartea merita citita. In mare parte, respecta adevarul istoric al destinului unui personaj care a marcat prin simpla ei prezenta istoria lumii. Si tocmai in asta consta farmecul romanului: sa realizezi ca sunt oameni care chiar influenteaza destine si schimba harta istoriei unui popor. Parca ni s-a intamplat si noua. Nu-i asa?

Aspasia si politica romaneasca

Astazi am dat fara sa vreau de o carte mai veche, ramasa uitata si prafuita in biblioteca. M-am uitat mirata la ea si m-am gandit: cum am uitat de povestea uimitoare construita in jurul lui Pericle si a frumoasei Aspasia? Se pare ca omenirea isi schimba personajele, dar nu si naravurile. Cate personaje politice actuale sunt actorii unei piese politice esuate si perimate?  In prefata cartii, se facea trimitere la academicianul francez Henry Houssaye care afirmase ca Aspasia,  Cleopatra si Teodora formeaza in antichitate, triada unor “femmes d’amour”, folosindu-se de amor ca sa isi poata exercita influenta si puterea asupra unor oameni politici renumiti epocii careia i-au apartinut, fie ei soti sau amanti.  Aspasia ar fi fost o curtezana inteligenta, Cleopatra -  regina curtezana si Teodora - imparateasa curtezana.  Toate trei au fost femei deosebit de frumoase, inteligente, cu o cultura remarcabila  care au evoluat in preajma unor barbati deosebiti. Aspasia a reprezentat „secolul de aur” al lui Pericle, Cleopatra a evoluat pe fundalul agoniei societatii elene, iar Teodora,  impreuna cu sotul ei, au pus bazele unui nou mileniu de istorie bizantina.

Pe la jumatatea secolului 5 inainte de Hristos, Atena se bucura se cel mai bun exemplu de democratie din intreaga Grecie antica.  Dar aceasta nu se facea simtita si in randul femeilor care erau obligate sa stea in marea majoritate a timpului inchise in casa. Femeile venite din alte parti erau si mai oropsite, fiind condamnate atat prin sex, cat si prin casta. Aspasia a fost o imigranta venita din cetatea Milet, din Asia Mica, sosita in Atena in urma razboaielor persane impreuna cu niste rude. Dupa calculele unor istorici, ea s-ar fi  nascut in jurul anului  468 î.e.n., in orasul Milet, ca fiica unui cetatean ionian, Axiochos. Nu au ramas informatii cu privire la motivul pentru care familia sa ar fi emigrat in Megara, iar apoi la Atena. Tot in timpul acestui exod au emigrat la Atena, celebrul „arhitect-sociolog” Hippodamos din Milet, istoricul Herodot din Halicarnas, filozoful Anaxagoras din Clazomene, stabiliti ca „meteci” (greci necetateni). Acesti ionieni au mutat cel mai infloritor focar de cultura din Asia Mica in capitala elena. Cei mai multi se vor intalni in cercul lui Pericle si al Aspasiei, participanti activi la consolidarea „secolului de aur” al culturii si civilizatiei grecesti. Metecii se sprijineau reciproc , iar Aspasia avea sa fie acuzata ca a favorizat venirea lor in Atena. Desi era de vita nobila, Aspasia nu avea resurse financiare astfel incat traiul sa ii fie asigurat, motiv pentru care a fost obligata sa isi gaseasca de lucru.  Cand ea a ajuns in Atena, orasul era invadat de un val mare de imigranti, fapt care l-a determinat pe Pericle sa instituie masuri dure care sa asigure superioritatea sociala a cetatenilor atenieni, acordand cetatenie  doar emigrantilor care aveau doi stramosi atenieni. Cei care indrazneau sa afirme ca sunt atenieni si nu se putea dovedi asta riscau sa devina scalvi. Daca vreun atenian ar fi avut curajul  se insoare prin inselaciune cu  o straina, iar apoi se descoperea frauda civila, sotii vinovaţi erau trimisi în fata tribunalului (dikasterion). Sotia era vanduta ca sclava, iar sotul pierdea cetatenia, platind o amenda substantiala, iar copiii erau declarati bastarzi si nu beneficiau de dreptul lor de cetatean. Aspasia a încercat să isi depaseasca statutul social prin relatia pe care a avut-o cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena. Desi drepturile femeilor ateniene erau atat de limitate, tinerei emigrante nu i se permitea prin lege sa se marite cu un atenian si nici nu beneficia de putinele drepturi care le aveau femeile capitalei grecesti. Deoarece femeile nu puteau sa devina soldati, fetele erau la nastere lasate de izbeliste, iar cele carora li se permitea sa traiasca erau condamnate sa invete gospodarie si sa stea in casa. Fetele erau maritate la varsta de 14 ani, de regula cu barbati mult mai in varsta decat ele, care aveau stagiul militar facut si se puteau casatori. Dar viata lor nu se schimba defel, pentru ca barbatul se bucura de privilegiile unei societati in care femeia nu conta. Deoarece barbatii preferau sa isi petreaca timpul cu alti barbati de acelasi rang social, caminele acestora erau mici, iar camerele toate dadeau intr-o curte interioara. Cea mai utilata si cea mai moderna era sufrageria, deoarece acolo stapanul casei primea vizite, in absenta sotiei sau a fiicelor lui. Dar erau primite in schimb curtezanele de lux, numite hetaire, iar, daca erau mai saraci, prostituate.  Hetairele erau de regula femei straine care ofereau sex, companie si conversatie, deoarece ele erau femei educate si elegante, rafinate si sofisticate. Spre deosebire de sotii si prostituate, acestea se ridicau la nivelul intelectual al barbatilor, putandu-se angaja in conversatii sau dispute cu acestia de pe pozitii egale din punct de vedere intelectual.  In schimbul serviciilor oferite, ele primeau cadouri si bani. Legea prevedea ca hetairele sa-si plateasca regulat impozitul la fel ca si strainii, iar barbatii nu le cereau decat sa fie frumoase si vesele cand apelau la serviciile lor. Hetairele erau femei suple, cu sanii voluptosi, imbracate rafinat si impodobite cu bijuterii si se deosebeau de femeile corpolente si simplu imbracate. Femeile nu puteau divorta decat cu acordul barbatului. Societatea aprecia femeia decenta, supusa si muncitoare, daca se putea si fara personalitate si cu o dota modesta, astfel incat sa fie lipsita de protectie financiara. In cele mai bune cazuri, femeia ateniana putea spera la o buna reputatie si cam atat. Aspasia era  descrisa drept o femeie seducatoare, celebra in perioada respectiva pentru  frumusetea si inalta ei tinuta intelectuala. Numele Aspasia inseamna „cea iubita”, „binevenita”, „placuta”. Aceasta era o femeie instruita, capabila sa sustina un discurs, cu un admirabil talent in arta oratoriei, o prezenta activa in cercul intelectualilor, artistilor, politicienilor si militarilor atenieni. A predat filosofia si retorica, si-a castigat reputatia, incat Sofocle a fost obligat sa o ridice la rang de profesor.  Ea a infintat un loc de dezbateri unde participau cei mai importanti oameni din stat si toata intelectualitatea vremii. Aspasia a practicat rationamentul socratic si s-a straduit sa il aplice inclusiv in  relatiile matrimoniale. Cicero a consemnat un dialog intre Aspasia si sotia lui Xenofon, la care ar fi participat si filozoful.
- Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?
- Pe ale ei.
- Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?
- Pe ale ei, desigur.
- Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?
Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea”. Se pare ca Aspasia lupta inca de pe atunci pentru emanciparea femeii si era un promotor al egalitarismului intre sexe. Insusi Socrate avea o mare consideratie pentru calitatile intelectuale ale Aspasiei. Intrebat de Menexenos daca ar fi în stare sa rosteasca in public un discurs funebru, Socrate i-ar fi raspuns ca da, deoarece a fost indrumat de  catre profesori alesi: Connos, fiul lui Metrobios, i-a fost profesor de muzica, iar Aspasia de retorica. Iata cuvintele lui Socrate: „N-ar fi deloc de mirare, Menexenos, sa fiu chiar si eu în stare sa vorbesc, întrucât am avut parte de o profesoara nu prea rea de retorica, ba chiar dimpotriva, de una care a format si alti retori, multi si buni, printre care si pe unul cu totul deosebit între eleni, pe faimosul Pericle, fiul lui Xantippos“. Aspasia si-a petrecut cea mai mare parte a  vietii la Atena, in secolul ccnd Pericle realiza cea mai dezvoltata forma a democratiei antice. Atunci Atena domina marile cu flota Pireului, iar filozofii, literatii si artistii din intreaga lume elenica mergeau la Athena. Tot atunci, Acropola era decorata cu cele mai  frumoase cladiri si sculpturi care ne-au ramas din antichitate. Aspasia, ca partenera a lui Pericle, a fost parte si martor a  infloririi ateniene din „veacul de aur” al culturii elenice din vremea lui Pericle.

Cand Aspasia l-a intalnit pe Pericle, ea avea 25 de ani. Pericle fusese casatorit cu o ateniana bogata, de care se despartise dupa cativa ani si cu care avusese doi fii, pe Xanthippos si pe Paralos. cand cei doi au divortat, Pericle avea aproape  40 de ani si era in plina ascensiune politica. Cand acesta a vazut-o pe Aspasia s-a indragostit nebuneste de ea si a continuat sa o iubeasca pana la moartea sa. Plutarh consemna ca Pericle o saruta pe frunte pe Aspasia ori de cate ori iesea sau intra in casa. Iar Plutarh scria la randul lui: „...unii spun că Pericle a iubit-o fiindcă era înţeleaptă şi se pricepea la politică. Astfel, uneori însuşi Socrate mergea la ea, însoţit de oameni de vază, şi prietenii ei aduceau la ea chiar pe soţiile lor ca s-o asculte, deşi nu avea o ocupaţie frumoasă şi aleasă, ci întreţinea hetaire. Eschines spune că şi Lysicles, ciobanul, dintr-un om lipsit de vază şi de rând a ajuns cel dintâi la Atena, având legături cu Aspasia, după moartea lui Pericle. În dialogul Menexenos allui Platon, chiar dacă începutul este scris pe un ton glumeţ, există şi adevăr, şi anume că Aspasia avea faima de a fi avut legături cu mulţi atenieni, datorită talentului ei retoric. Este totuşi limpede că dragostea lui Pericle pentru Aspasia a fost mai mult erotică… luând pe Aspasia a iubit-o în chip deosebit”. Farmecul, cultura şi înaltele calităţi spirituale, oratorice si afective ale Aspasiei straluceau in „salonul intelectual” din casa lui Pericle, unde se intrunea elita aristocratiei si intelectualitatea  din Atena. Ca o ironie, tocmai legile instituite de el i-au interzis sa o ia de nevasta, condamnadu-i sa traiasca in concubinaj. Pericle a luat-o pe Aspasia acasa si i-a facut un copil. Pericle prefera sa stea cea mai mare parte din timp acasa, cu Aspasia, ocupandu-se de  guvernare si restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul razboaielor persane. Ea devenise consilierul lui politic. Daca legile implementate chiar de Pericle nu le permitea casatoria legala, Aspasia se bucura  de libertate deplina in casa barbatului ei, unde era suverana si nu muncea ca o sclava. Acolo traia insa in afara societatii, in gineceu, unde numai sotul si cele mai apropiate rude aveau acces. Desi public era considerata  „metresa” lui Pericle, ea a fost respectata ca sotie legitima de catre toti cei apropiati lui.  In calitate de curtezana,  ea trebuia sa-i primeasca pe prietenii lui Pericle, fapt nepermis unei sotii legitime si unei cetatene ateniene. Aspasia fascina prin frumusetea sa fizica şi intelectuala, iar printre admiratorii ei se numarau Anaxagoras, Fidias şi Socrate, doar cativa dintre cei care calcau pragul gineceului. Conditia sociala a femeii ioniene era mult mai ridicata fata de rigida Grecie continentala. Femeia ioniana era mult mai cultivata decat cea ateniana, predestinata doar treburilor gospodaresti. Insusi istoricul Tucidide spunea ca „cele mai bune femei sunt acelea despre care se vorbeşte cel mai puţin”. Dar Aspasia a stralucit si s-a vorbit mult despre ea. Invidia starnita in randul societatii feminine ateniene, cu un nivelul scazut din punct de vedere social si intelectual, s-a transformat in indignare publica in randul paturii conservatoare. Prezenta strainei in caminul celui mai de seama barbat politic nu putea sa treaca neobservata. Desi Aspasia se impusese ca o femeie respectata prin spiritul sau si ducea o viata retrasa, ea se afla in casa celui mai vizibil om din Atena. Astfel ea a devenit  subiectul barfelor si satirelor, a rautatilor si invidiilor  femeilor din aristocratia ateniana traditionala. Desi atenienii sprijineau politica administrativa a lui Pericle, ei condamnau viata lui particulara. Desi Pericle divortase inainte cu 10 ani de prima lui nevasta, inainte sa o intalneasca pe Aspasia, acestia sustineau ca isi izgonise nevasta din casa, mama celor doi fii legitimi ai sai, si o adusese pe Aspasia pe care o instalase in locul ei fara nici cea mai firava urma de discretie. Amantele erau intretinute in taina, secret cunoscut, insa, de toata lumea.  Intre Pericle si Aspasia a fost vorba despre o casatorie formala, un fel de concubinaj recunoscut de catre  legile ateniene, prin care „sotul” devenea tutorele „sotiei”. Copiii rezultati din acest concubnaj  nu beneficiau de drepturi politice, neavand cetatenie, dar le erau garantate drepturile civile, ca si in cazul oamenilor nascuti liberi (meteci). Tocmai aceasta afisare fatisa i-a intors pe cetatenii Atenei impotriva ei, defaimand-o fara mila in pietele publice. Poetii nascoceau zicatori deocheate, in care o comparau cu Thargelia, puternica sotie si curtezana ioniana care avusese 14  barbati, care ajutase dusmanul in timpul razboaielor persane. Cratinos i-a ridiculizat intr-un dintre satirele sale pe Pericle si pe Aspasia, pe care o numeste „tarfa cu ochi de caine”:

„Desfrâul cel josnic, ăsta dă naştere Aspasiei-Hera,
Femeia de moravuri uşoare, cu ochi de câine”,

iar Eupolis, in piesa „Demele”, reda dialogul dintre Pericle si Myronides, cu privire la fiul nelegitim al Aspasiei. Primul întreabă:

„Nelegitimul îmi trăieşte ?”
Iar al doilea răspunde:
„De mult ar fi un bărbat, dacă de ocara
Femeii de moravuri uşoare nu s-ar teme”.

Desi Aspasia era o intelectuala rafinata, o mama si o iubita devotata, barbatii atenieni o simteau ca pe o amentintare a societatii ateniene, construita pe relatii de sclavie,  si suprematia castei barbatilor.

Pentru acestia, Aspasia, femeie si straina, nu era altceva decat o revolutionara deghizata intr-un periculos seducator. Poetul comic Hermippus a acuzat-o ca se comporta imoral si ca ii aduce ateniene libere lui Pericle. Dupa Hermippos, casa lui Pericle devenise „un bordel pentru regele satirilor”, pangarita de  curtezane, printre care si femei ateniene casatorite. Amanuntele asupra procesului deschis Aspasiei le gasim narate la Plutarh: „În acelaşi timp, Aspasia a fost adusă în faţa judecăţii de către comicul Hermippos [anul 432], învinuită fiind de lipsă de respect faţă de zei. Acuzatorul o mai învinuia că primeşte la ea femei libere şi-i înlesneşte lui Pericle întâlnirea cu ele. Diopeithes a mai scris o propunere de hotărâre, prin care se poruncea să fie traşi în judecată toţi cei care nu cred în zei sau cei care predau învăţături asupra regiunilor cereşti, voind să dea vina pe Pericle şi pe Anaxagoras. Primind deci poporul propunerea şi dând urmare învinuirilor, se vesteşte îndată prin crainic… Pe Aspasia a putut să o scape Pericle, vărsând multe lacrimi pentru ea la proces, după cum spune Eschines şi rugând pe judecători”. Desi procesul avea o motivatie vadit politica, unele invinuiri erau legate de reprosurile ce se aduceau filosofiei insasi, asociata cu luxul si trandavia, cu vinul si desfraul. Platon insusi deplangea soarta filosofiei a carei imagine publica fusese degradata de catre oameni care, in numele filosofiei, duceau „o viata trândava, desarta si rusinoasa“ Ca străina, Aspasia nu s-a putut apara in fata  judecatorilor, dar Pericle a pledat cu atata convingere in favoarea ei, incat juriul a achitat-o. Aceasta victorie impotriva rautatii si calomniei intentionate i-a legat si mai tare pe cei doi.  In anul 430 i.Hr. suprapopularea cetatii a dus la izbucnirea epidemiei de ciuma care a ucis  o treime din soldaţi si un sfert din populatia civila. Pericle a fost demis din functie, acuzat si condamnat pentru luare de mita. Fiii sai legitimi decedasera in timpul molimei cand Pericle s-a trezit in dizgratie si fara urmas.  Pericle a pledat in repetate randuri pentru recunoaşterea statutului fiului sau bastard, iar  atenienii i-au acordat intr-un final tanarului Pericle cetatenia, dar nu si mamei sale.  Ulterior, Pericle a fost reabilitat si reinstaurat in functie, dar ciuma l-a rapus nu dupa mult timp, lasand-o pe Aspasia, din nou, fara aparare. Dupa moartea lui Pericle, cum fiul ei mostenise averea tatalui, ea a devenit concubina unui negustor de oi, Lysicle, care era si un general cunoscut. Acesta era un barbat mai tanar decat Pericle,  bogat si ambitios. Acesta era unul dintre barbatii impresionati de inteligenta si frumusetea ei. Dar relatia lor a fost scurta, deoarece acesta a murit pe campul de lupta cand aceasta tocmai  ii nascuse un fiu. Si Aspasia s-a trezit din nou singura si lipsita de aparare, purtand in brate un alt fiu nelegitim. Sursele istorice nu mentioneaza ce s-a intamplat cu ea dupa moartea lui Lysicle, dar ne imaginam ca si-a folosit inca o data inteligenta sclipitoare si bruma de frumusete care ii ramasese pentru a razbate intr-o societate care se temea de ea si care o dispretuia. Aspasia a fost atacata in comediile marunte ale secolului 5 î.e.n., dar elogiata si respectata de comentatorii lui Socrate si Platon. Plutarh nota si el: ,,Se spune că Aspasia a fost atât de renumită şi faimoasă, încât şi Cyrus, cel care s-a luptat cu fratele său, regele perşilor, pentru stăpânirea perşilor [anul 400 î.e.n.], a dat numele de Aspasia femeii din haremu-i, pe care o iubea mai mult… şi căzând Cyrus în luptă, ea a fost dusă la rege (Artaxerxes al II-lea) şi a avut o foarte mare trecere”. Va-ntrebati ce are Aspasia de-a face cu politica romaneasca. Din punctul meu de vedere, multe.
V-ati intrebat cate Aspasii (feminine si masculine) inregistreaza viata noastra politica de azi? Dar cate hetaire, sotii casnice si prostituate? Cum te urca si cum te coboara gloata manipulata nu de idealuri personale , ci de interese de casta? Si-atunci ma-ntreb: oare cand omenirea se va opri pentru o clipa si isi va invata lectia? Niciodata. Istoria nu e facuta de persoane, ci de gloate. Iar gloata este manata de instincte, nu de idealuri.