Azi iarna-i bate în fereşti,
Şi vântu-n goana simfoniei
Parcă-l întreabă: unde eşti,
Trist cântăreţ al veseliei?
La moartea lui se strâng drumeţii şi unii-l slăvesc. Alţii-l plâng. Mâini tinere şi curate aduc pe groapa lui proaspătă câteva flori în amintirea cântecelor lui primăvăratice — şi apoi lumea se risipeşte, iar mormântul, sărac şi singur, e păzit şi luminat numai de candela statornică şi mângâietoare a lunii. Aşa a trăit, a cântat şi a murit Alexandru Macedonski. Comparaţia cu greierul şi lui i se potriveşte de minune. În viaţă a fost hulit, uitat şi nesocotit. După moarte, târziu, gloria a început să-i surâdă. Pentru mai toţi poeţii, gloria e o floare târzie care nu înfloreşte decât pe morminte. I s-a făcut de curând un pelerinaj la mormântul modest de la cimitirul Bellu şi talentaţi scriitori, ridicând prin presă glasuri în favoarea nemângâiatei văduve, care suferea într-o tăcere demnă mizeria, Parlamentul, înduioşat, a votat o mică pensie alimentară dnei Ana Al. Macedonski. Cântăreţul nemuritor al nopţilor de mai şi al rondelelor cu cizelări de filigrană poate, în fine, să se odihnească liniştit. Tovarăşa nobilă şi credincioasă a vieţii lui chinuite va avea de azi înainte o bucată de pâine şi putinţa de a-i aprinde o candelă lângă crucea de lemn ce-l veghează de 12 ani.Cer voie acelora care se interesează de marile figuri ale literaturii noastre dinainte de război, să evoc figura maestrului Macedonski, pe care l-am cunoscut de aproape, şi al cărui colaborator şi prieten am fost ani îndelungaţi. Alexandru Macedonski era fiul generalului Macedonski, fost aghiotant şi ministru de război al domnului Cuza. Mama sa era coborâtoare dintr-un ban al Craiovei. Când l-am cunoscut eu prin anul 1890 — 91, fiind student la Drept, (şi la Litere) maestrul era trecut de 43 de ani. De altfel, publicase în anul 1872 (anul naşterii mele) un volum de Poezii în editura Haimann. (Librăria Haimann era pe Calea Victoriei, peste drum de cafeneaua Kubler, dar mai spre Palat). Poetul avea pe atunci un cap impresionant. Sub o frunte largă şi orgolioasă purta pe nasul acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărţit în două printr-o cărare în mijlocul frunţii lărgite de o calviţie precoce. Împrejurul urechilor armonioase părul involt era întărit cu fierul. Mustaţa scurtă şi deasă avea vârfurile ascuţite şi drepte. Întrebuinţa, pentru ţinuta lor marţială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecţie. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca şi lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puţin încovoiate, legănându-şi capul, cu ochii vii, mari şi visători, absenţi din larma şi mişcarea de stup a Capitalei, şi pierdut într-o viaţă lăuntrică, adâncă şi concentrată. Surâsul ironic al buzelor groase şi senzuale era îndulcit deseori de francheţea expresiei sale binevoitoare şi călduroase. Firea sa era mai mult distantă, dar expansivă şi generoasă în intimitate. Vorbea franţuzeşte cu facilitate şi eleganţă, şi era cu toată lumea de o politeţe plină de tact. Soţia sa, dna Ana Macedonski, născută Ralet-Slătineanu, micuţă, subţire, delicată, cu ochi mari şi negri, semăna la cap cu contesa Ana de Noailles, era sora prietenului meu, George Slătineanu, preşedinte la Consiliul legislativ, şi a distinsului avocat Manolache Slătineanu. Stam de vorbă cu Ion Luca Caragiale, pe o bancă în Cişmigiu, şi discutam cu el asupra literaturii franceze din secolul al XVII-lea, pe care marele scriitor o cunoştea pe degete, când poetul Macedonski se apropie. Caragiale, care îl tutuia, a început să-l întrebe: "Alexandre, ce e cu marea ta ediţie a Nopţilor?" Poetul răspunde: "Aş vrea s-o public la Monitorul Oficial cu gravuri în lemn." Caragiale, glumeţ, îl întrerupe: "Ce rău ţi-a făcut, Alecule, Monitorul Oficial, de vrei să-l aduci la faliment, or poate pândeşti locul directorului?" Poetul Macedonski începu să râdă, îndreptându-şi lavaliera, care se strâmbase, şi vru să-şi ia rămas bun zicând: "Mi se pare că v-am întrerupt o conversaţie interesantă." "Nu, replică maestrul Caragiale, vorbeam cu Cincinat, care e tânăr, despre arta stilului. Dar ce, nu vă cunoaşteţi? Ăsta e un băiat de viitor. Ţi-l prezint: Cincinat Pavelescu." [Poetul] Macedonski, foarte ceremonios, scoase jobenul şi-mi strânse mâna cu însufleţire, spunându-mi, în franţuzeşte: "Îmi făgăduise cumnatul meu Georges, prietenul dumitale, să te aducă odată în strada Dorobanţilor, dar acum sper că vei veni singur." La colţul bulevardului cu strada Brezoianu, Caragiale ne părăsi dându-ne întâlnire, seara, în Covaci, la berăria pe care o deschisese de curând şi care devenise o adevărată cafenea literară la modă. Acolo am întâlnit pe Coşbuc, pe Delavrancea, pe Vlahuţă, pe Toni Bacalbaşa, pe Ion Gorun, Traian Demetrescu, Teleor, Haralamb Lecca şi alţi scriitori din generaţia aceasta. D-atunci am început să frecventez în mod obişnuit casa şi cenaclul maestrului Macedonski. Când l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că aristocratul acesta rămăsese sub biciuirea protivnică a destinului un revoltat şi un boem incorigibil. Fusese o singură dată funcţionar şi anume prefect de Bolgrad. D-atunci nu visa decât slujbe înalte sau cel puţin direcţia la Monitorul Oficial. Dar a închis ochii fără să-şi vadă visul împlinit. Averea părintească o irosise într-o lungă călătorie în Franţa şi Belgia. Crease la Paris, în apartamentul luxos din rue Bonaparte, pe care-l împodobise cu numeroase scoarţe olteneşti rare şi artistice, un mic cerc literar. Veneau să ia ceaiul acolo, o dată pe săptămână: Laurent Tailhade, ironistul neînduplecat din Au pays du mufle, poetul Stuart Merrill, vigurosul poet, romancier şi eseist, Camille Mauclair, belgianul Albert Mockel, fondatorul celebrei reviste La Vallonie, la care a colaborat şi Alex. Macedonski prin 1887 — 89, şi care a devenit celebră prin contribuţiile literare ale lui Maurice Maeterlinck, Émil Verhaeren, François Viélé-Griffin, José Maria de Heredia, Stéphane Mallarmé şi chiar Paul Verlaine. Târziu, când Macedonski a publicat în franţuzeşte volumul de poezii Bronses, Pierre Quillard, în Mercure de France, a scris într-o notiţă critică: Le grand poéte roumain Alex. Macedonski frappe le vers français sur une enclume dor. Adică: "Marele poet român A. M. făureşte versul francez pe o nicovală de aur!" Apreciat în mediurile intelectuale înalte din Paris, când s-a întors în ţară s-a simţit cam dezrădăcinat, după expresia celebră a lui Maurice Barrés. A fondat atunci revista Literatorul, foarte răspândită în toată ţara şi la care au debutat mai toţi scriitorii noştri cunoscuţi ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex. Djuvara, fost ministru, poet, pictor şi mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian Demetrescu, mi se pare chiar Galaction şi Arghezi. Dar revista aceasta, a cărei deviză era: control de stil, libertate de idei, şi care stârnise un adevărat curent, a dispărut în furtuna provocată de scandalul epigramei contra lui Eminescu. Epigrama aceasta care i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită şi a cărei paternitate maestrul nu şi-a însuşit-o niciodată, nu era nici prea răutăcioasă, nici prea spirituală. Publicarea ei a avut nenorocirea să coincidă cu izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu. Cel care a dat alarma şi a pornit o campanie distrugătoare şi neomenească contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean, cunoscut polemist, autor dramatic şi literat, tatăl celebrei noastre compatriote de la Comedia Franceză din Paris, domnişoara Maria Ventura. Deşi epigrama apăruse ca simplu joc de redacţie pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini şi n-ar fi putut fi introdusă peste noapte la pagina 60 a revistei, totuşi, în timp de 12 ani, lui Alex. Macedonski nu i s-a îngăduit să publice un singur rând de apărare sau de lămurire. Ventura convinsese, prin violenţa campaniei sale, că Macedonski este autorul acelei impietăţi. Din fericire, moravurile acestea s-au schimbat, şi azi, în toată liniştea, putem discuta cu seninătate şi acuzaţia şi apărarea. Iată epigrama în chestiune:
Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!
Chiar dacă epigrama ar fi aparţinut maestrului deşi el a tăgăduit-o necontenit încă suferinţa şi pedeapsa îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporţie cu imprudenţa sau chiar cu vinovăţia autorului. Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc!
Pe la începutul cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori. Când lipsa îl chinuia prea crud, maestrul scria scrisori de o convingătoare elocinţă şi le trimitea, solicitând împrumuturi, când prinţului Sturdza, gânditor generos şi puternic, când lui Const. Arion, mecena larg şi înţelegător al artei şi al suferinţei, când lui Emil Costinescu, fostul ministru de finanţe, suflet frumos ca şi înfăţişarea lui blândă şi patriarhală, când (mătuşii mele) dna Smaranda Bucşan, castelana de la Parepa, când tatălui meu, inginerul Ion Pavelescu, om de inimă [bun şi milos], care iubea şi admira pe marele poet [şi nu ştia să refuze pe nimeni]. De obicei scrisorile obţineau rezultatul dorit. Dar să nu vă închipuiţi că maestrul, când se trezea în posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se ducea să-şi plătească chiria sau să cumpere ceva util casei sale pline de goluri. Nicidecum. Cumpăra jucării pentru băieţi, păpuşi pentru fetiţă, icre, pui, sparanghel şi trufandale scumpe. Şi toate bunătăţile astea se mâncau în farfurii adânci şi ciocnite, pe masa lungă de redacţie, acoperită cu o muşama veche, albă, cu picăţele negre. Furculiţele, cuţitele şi linguriţele erau unele de argint, altele de alamă şi câteva de lemn, dar nici una întreagă. Maestrul Macedonski a fost desigur cel mai mare boem al generaţiei sale. Odată s-a împrumutat, cu doi napoleoni, la bunul cizmar polonez din Dealul Spirei, D. Ştefan, care revenise a patra oară să-i ceară o datorie veche de doi ani. Aşa de mult a ştiut să-l înduioşeze pe acest adevărat amic al familiei, că bătrânul pantofar, care făcuse cizme generalului Macedonski pe când era adjutant al lui Cuza şi asistase la botezul poetului, care se răsfăţa pe atunci într-un leagăn aurit şi în scutece cu coroană, a scos plângând o imensă batistă roşie din buzunarul de la spate al redingotei, şi-a şters ochii şi a desfăcut cei doi napoleoni agonisiţi după alergături obositoare. S-a înclinat adânc şi i-a întins maestrului sărutându-i mâna; nu făcuse nici un efort oratoric ca să-l convingă. I-a amintit numai cum trăia odată şi cât suferea azi, când e silit sa nu-i poată plăti ce-i datoreşte de mult, ba chiar să se umilească a-i cere un împrumut. Bătrânul înalt, spân şi roşcat, a deschis uşa încet şi a dispărut în ceaţa umedă a serii de toamnă târzie. Maestrul, emoţionat el însuşi, a simţit nevoia să iasă în aer şi ne-am dus la cafeneaua Fialcovschi, unde a tratat cu bere, cafele şi dulceaţă pe toţi scriitorii tineri ce consumau, până la venirea noastră, numai pahare cu apă. Nu mult, după cunoştinţa noastră, maestrul a făcut să reapară Literatorul, eu fiind primul-redactor al revistei. Voi povesti, pe scurt, trei întâmplări din timpul colaborării mele la Literatorul şi la tragedia în 5 acte şi în versuri Saul, pe care am scris-o cu maestrul, şi care s-a reprezentat de 9 ori cu mare succes la Teatrul Naţional din Bucureşti, prin 1892, având ca principali actori pe Aristizza Romanescu, C. Nottara, Petrescu şi Maria Ventura. Grigore Ventura uitase de mult campania furioasă contra oropsitului de odinioară. El a scris chiar un articol critic în care susţinea că tragedia noastră e destinată să devină clasică. De altfel, mulţi ani, la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, elevii dau examene de sfârşit de an cu scene din tragedia noastră. Reviu la prima întâmplare de care vorbeam. După o serată dată în strada Dorobanţi la domiciliul maestrului careşi serba onomastica, în ziua de Sf. Alexandru, am fost obligat să improvizez şi eu 4 versuri în onoarea sărbătoritului care propusese, în salonul plin de rude nobile şi de literaţi de toate vârstele şi categoriile, ca autorul celui mai reuşit catren, să fie proclamat prinţ al poeţilor, precum, de curând, fusese ales, la Paris, Leon Diex de un număr mare de scriitori. N-am avut niciodată o natură linguşitoare, aşa se şi explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate şi puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Braşov, pe când alţii, mai mlădioşi şi mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăţiei şi ale gloriei. În seara aceea, în loc să fac maestrului versuri elogioase ca toţi ceilalţi, i-am făcut o epigramă, mi se pare că a fost chiar întâia mea epigramă. Pe când căutam o inspiraţie, văd în fundul salonului un dulap de cărţi cu două rafturi goale. Ca să nu se observe lipsa cărţilor vândute, pentru ca invitaţii să fie bine ospătaţi, amfitrionul aşezase în rafturile goale o colivie, pe care o înveselise, altădată, cântecul unui canar. Şi când mi s-a dat cuvântul, în stupoarea generală, am citit aceste versuri necuviincioase, care au căzut ca o duşe rece peste entuziasmul facil al musafirilor veseli:
Maestrul nostru are o boală:
Îi plac sticleţi. Dar în dulap
Văd colivia că şade goală...
Fiindcă sticleţii-i are-n cap!
A fost un freamăt legitim de indignare. Un scriitor din provincie, înalt şi solid, a propus să mă arunce după balcon în stradă. Dar maestrul, om de societate, a aruncat vina pe oboseala mea. Sosisem cu o jumătate de oră înainte de la Sinaia, şi venisem pe bicicletă. Epigrama aceasta a avut însă un epilog. M-am dus a doua zi să-l iau pe tata acasă de la birou. Era inspector general la CFR. Birourile tracţiunii se găseau imediat lângă academie, acolo unde s-a instalat biblioteca publică, în Calea Victoriei colţ cu Sfinţii Voievozi. Era aproape 12. Eram mascat de o bibliotecă turnantă. Maestrul Macedonski intră. Se duce la biroul tatălui meu şi-i spune: "D-le inspector general, nu ştiţi ce mi s-a întâmplat aseară, de ziua mea? Fiul d-tale, Cincinat, m-a dezonorat, făcându-mi în faţa soacrei mele, dna Slătineanu, şi a unei numeroase adunări, o epigramă care m-a zăpăcit aşa de mult c-am şi uitat că azi la ora 1 am scadenţa unei poliţe de 400 lei care ameninţă să mi se protesteze." Tata a înţeles. A sunat pe dl Poenaru, casierul CFR, şi i-a spus să plătească imediat poliţa poetului. "Îi făgăduisem fiului meu să-i ofer o bicicletă englezească care costă tocmai 500 lei. L-am pus, maestre, la amendă şi n-o să i-o cumpăr decât la vară." Eu m-am făcut ghem după bibliotecă şi am auzit cum poetul a plecat vesel şi mulţumit. Când m-am dus seara, mă iertase şi ne-am reluat colaborarea la Saul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Tata însă m-a dojenit şi m-a rugat să nu mai fac epigrame aşa de costisitoare. El însă era ca şi mine un om cu mâna spartă. Nu cunoştea arta d-a refuza. Odată primeşte un bileţel al cărui scris era simpatic şi bine cunoscut: "Domnule inspector! Deseară voi avea onoarea să fiu tată. Voi da noului meu vlăstar numele d-tale ilustru de Ion. Rog înlesneşte-mă pentru cheltuielile indispensabile cu 400 lei şi de unde daţi să sporească!" Alex. Macedonski, maestrul, uitase că trei luni mai înainte, alt bileţel redactat cam în acelaşi fel spunea: "Dacă soţia mea naşte o fată, îi vom da numele Polina, în semn de recunoştinţă pentru dna Pavelescu, care a fost aşa de bună şi generoasă ca şi d-ta." Bineînţeles că părinţii mei, suflete îngereşti, n-aveau memoria datelor şi făceau pe placul bunului maestru, fericiţi că puteau să-i mai risipească grijile. Voi mai povesti o mică farsă pe care, fără nici o răutate, am făcut-o directorului meu cu prilejul inaugurării, de către regele Carol I, a măreţului pod de peste Dunăre. În ziarul Ţara, inspirat de Nicu Filipescu, apărând clişeul podului, primul-redactor m-a rugat să improvizez o odă regelui Carol, care a şi apărut seara în ediţia specială a ziarului. Poema mea a dat ideea maestrului Macedonski să facă şi el un madrigal regelui în Literatorul, care tocmai trebuia să apară a doua zi. Nu-mi amintesc decât cele 2 versuri de la sfârşit. Sunt d-atunci cel puţin 40 de ani. Ideea era aceasta:
Pe râul de argint când podul
Întinsu-l-ai, gândea norodul:
"Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
Ai intrat în nemurire!"
Eu însă ducând versurile la tipografie am adăugat de la mine două versuri:
Sau, să mă exprim mai bine:
Eşti acum coleg cu mine!
Le-am iscălit pe toate Alex. Macedonski, am pus să se culeagă repede şi am tras 5 numere cu varianta aceasta, rugând pe tipograful Göbl să trimită acasă 5 numere cu farsă şi 20 cu versurile autentice. Când a sosit băiatul cu revistele, am ascuns ochelarii maestrului şi am deschis nervos pachetul. Revista era imprimată luxos pe o hârtie velină, albă şi groasă. Numărul se prezenta bine. Macedonski îşi caută ochelarii şi-mi spune: "Am impresia că versurile mele erau mai puţine. Au fost 4 şi mi se pare că sunt 6. Ce-o fi blestemăţia asta?" "Maestre, îi răspund eu, mi se pare că-i un zeţar poet. N-o fi completat el poezia, părându-i-se cam scurtă?" "Cum crezi, Cincinat, c-o să-şi permită zeţarul asemenea infamie? Ia citeşte mai bine dumneata să vedem ce e". Şi, cu glas sonor şi patetic, accentuez ultimele versuri:
Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
Ai intrat în nemurire!
Sau, să mă exprim mai bine:
Eşti acum coleg cu mine!
Maestrul se făcuse vânăt şi era aproape să-i vie rău. "Sunt desfiinţat. O să mă crează regele nebun. Repede la tipografie să oprească tirajul." Dar dna Macedonski, mai calmă, luase un număr din cele bune şi-i spuse: "Alexandre, trebuie să fie o farsă. Linişteşte-te! Nu vezi că dnul Cincinat râde?" Maestrul trecu brusc de la excesul supărării la un râs vesel şi zgomotos. "D-ta eşti vinovatul! Mă miram să aibă tipograful atât curaj." Şi în focul care ardea, aruncă unul câte unul numerele buclucaşe, adăugând zâmbitor: "Trebuie să recunosc că farsa a fost admirabilă. Bravo!" Iată şi a treia anecdotă, vie şi trăită acum 42 de ani, când lucram împreună cu maestrul la tragedia Saul. Fiind student la Drept, urmam dimineaţa cursurile universitare. După prânz asistam la prelegerile magistrale ale lui Titu Maiorescu. Colaboram şi la diverse cotidiene. Seara ieşeam cu Macedonski, colindând berăriile sa ne întâlnim cu George Coşbuc, Caragiale şi alţii. În serile când trebuia să scriem, ne întorceam devreme şi, pe masa lungă de lemn, acoperită cu celebra muşama, în faţa unei carafe cu bere blondă, începeam colaborarea. Ziua discutam asupra scenelor şi psihologiei personajelor, consultând Biblia şi alte cărţi necesare. Ne apucam de scris e un fel de a vorbi. În fond cel care scria mai mult eram eu. Maestrul se plimba de-a lungul odăii şi medita, aruncând spre tavan valuri de fum şi priviri inspirate. Era obiceiul ca eu să aştern 40-50 versuri, fie în dialog, fie în tiradă. După efortul acesta mă opream la un vers rebel care întârzia şi atunci rugam pe maestru să-mi dea voie să mă odihnesc şi să facă el versul refractar. El, foarte graţios, se aşeza pe scaun. Îşi vărsa un pahar de bere. Îşi reaprindea ţigara începută. E cunoscută anevoinţa şi truda ce împiedicau scrisul curent al marelui poet. Celebra epigramă dedicată lui Alecsandri, care tolerase artistului ce interpreta pe Zoil în Fântâna Blanduziei să imite capul şi mustăţile lui Alex. Macedonski, l-a costat o noapte întreagă şi o zi de cizelare minuţioasă. Epigrama e însă în adevăr frumoasă:
Orbit de-al gloriei nesaţiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa mă faci Zoil,
Când singur tu te faci Horaţiu!
Cu cât se îndârjea să găsească versul ce fugea, ca nisipul printre degete când te izbeşte un val de mare, cu atât inspiraţia vagabondă şi protivnică se depărta şi-l înfrunta, şi-i suia sângele în tâmple ca să-i paralizeze putinţa d-a găsi cuvântul care trebuie. Atunci îmi spunea glumind: "Mi se pare că mi-ai blestemat tocul să nu poţi scrie decât dumneata cu dânsul" şi, zâmbitor, mă poftea să continuu, iar eu mă supuneam bucuros. Partea cea mai grea venea însă după completarea scenei întregi. Atunci maestrul citea cu voce tare, tărăgănată şi declamatorie, ca la Comedia franceză, versurile scrise. Le elogia decretându-mă un adevărat geniu. Maestrul era, de altfel, extrem de generos în laude ditirambice cu toţi tinerii literaţi care constituiau cenaclul său. După apoteoza laudativă, cu un surâs mai rece adăuga: "Până acum am admirat poetul şi improvizatorul, acum trebuie să intervie artistul. Primele 8 versuri sunt perfecte ca idee, formă şi sonoritate. Să-mi schimbi însă cele 4 rime următoare care sunt palide şi dezlânate. Versul acesta trebuie să sfârşească în mod lapidar." De cele mai multe ori îndreptam fără să murmur rimele cerute de exigenţa implacabilă a maestrului. Odată, însă, obosit de cele 70 — 80 de versuri scrise între orele 9 şi 12, şi mai cu seamă de rigoarea schimbărilor ce mi se impuneau, am refuzat net să le mai fac, rugând pe maestru să le modifice chiar el.S-a aşezat nemulţumit la masă, a mai sorbit din halba cu bere şi a început să ciocănească versul ca pe o nicovală roşie. Însă cuvântul catastrofal ce trebuia să înlocuiască o rimă onestă a mea nu putea fi introdus, cu toată silinţa şi meşteşugul de mare făuritor al maestrului. "Chiar pentru d-ta e aproape imposibil..." Dar n-am apucat să termin fraza. Roşu de mânie a sărit în picioare şi m-a apostrofat violent: "Mi se pare că d-ta începi să uiţi cine eşti. Te-am scos, domnule, din mahalaua Batistei şi din fiul unui ingineraş de la CFR, te-am ridicat până la mine fiul generalului Macedonski; băiete, nu-ţi pierde capul şi revino la modestie şi la realitate." Atunci mi-am pierdut capul în adevăr şi i-am ripostat nemilos: "Tatăl dumitale o fi fost ministru de război, dar al meu n-are nici o rudă care să fi trădat pe Tudor Vladimirescu." În culmea furiei şi a indignării, Macedonski a pus mâna pe un cuţit de tăiat hârtie, destul de masiv, ce dormita pe masă, şi mi-a dat o lovitură în piept. "Mori, mizerabile, dacă-mi ofensezi străbunicul!" Apoi a izbucnit într-un râs nervos, dar jovial, fiindcă pumnalul, fabricat dintr-un fel de hârtie, se ghemuise şi nu-mi pricinuise nici un rău. "Am vrut să te sperii, Cincinat, şi să nu-mi mai răspunzi altădată chiar când ai avea dreptate. Eu sunt un om necăjit, am trecut prin multe. Tu eşti tânăr, trebuie să te stăpâneşti şi să rabzi. Hai mai bine să ieşim! Berea nu e gustoasă decât la berărie. Şi iată mi-a venit şi versul. Bravo! A quelque chose malheure est bon." Şi a doua zi am început colaborarea fără nici un incident".
