Alice Voinescu - prima femeie ziarist

Astazi am terminat “Jurnalul” scris de  Alice Voinescu, in care sunt consemnate intamplari si evenimente ale personalitatilor, prietenilor si rudelor sale din perioada interbelica si postbelica. A fost primul jurnalist de sex feminin din Romania si prima femeie din tara care a obtinut doctoratul la Sorbona. S-a nascuta in 1885 la Turnu-Severin intr-o familie de intelectuali: mama ei, Masinca Poenaru provenea dintr-o familie de carturari olteni, iar tatal, Steriade Steria, era avocat, doctor in stiinte juridice obtinut la Paris. La varsta de 5 ani fiica lor citea si vorbea in limbile germana si romana, iar un an mai tarziu si in franceza. A urmat cursurile Universitatii din Bucuresti, avandu-i ca mentori pe Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Constantin Radulescu-Motru a carui nepoata si era si Titu Maiorescu cu care isi va sustine si examenul de licenta in 1908. Si-a continuat studiile de doctorat in Germania si Franta, fiind prima romanca doctor in filosofie la Universitatea Sorbona din Paris in 1913. Teza ei a fost apreciata in lumea academica occidentala, oferindu-i-se o catedra la una dintre universitatile americane si un post de lector universitar la una dintre facultatile parisiene, dar le refuza pe amandoua pentru ca era indragostita si acceptase sa se logodeasca cu un tanar avocat roman. La Paris i-a cunoscut pe Andre Gide, Paul Desjardins, Roger Martin du Gard - cel care i-a propus in 1929 sa inceapa sa scrie in jurnal, Eugenio d’Ors si Ernst Robert Curtius. S-a intors in Romania si s-a casatorit din dragoste cu avocatul Stello Voinescu in 1915 cu care, insa, nu a avut un mariaj tocmai fericit datorita infidelitatii celui pe care si-l alesese de barbat, dupa cum singura consemnase in Jurnal: “Iar o deceptie cu Stello, nu doar ca m-a tradat pentru L. Stef., dar ne-a tradat pe amandoua printr-o usurinta care pare esentiala sentimentalitatii lui. E un superficial iremediabil in ale inimii.” Ei nu au avut mostenitori, iar acest fapt, probabil, a fost unul dintre motivele care i-a instrainat pe cei doi: “Femeie sterila! Blestem care marcheaza o viata. Ce pacate stramosesti ispasesc?”Aceasta femeie frumoasa si sensibila, vesnic indragostita de un barbat care a inselat-o constant si pe care l-a iubit cu inversunare si ardoare, dar si cu un dispret superior cum numai cei inteligenti si-l pot asuma si trai cu el. Stello Voinescu se prezenta in dualitati duplicitare: in societate afisa o jovialitate fermecatoare, in vreme ce acasa se transforma intr-un capricios gelos si agresiv: “ Stello plin de venin contra mea. Acuza, face rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care nu-l pot duce in spinare. Simt cum lesin pe dinauntru in fata acestei dezordini intime”. Stello intotdeauna s-a simtit umbrit de personalitatea ei puternica, de spiritul ei echilibrat, de vastele ei cunostinte. Era adorata si apreciata pentru nobletea ei, pentru personalitatea ei complexa, pentru sensibilitatea si modestia ei. Jurnalul scoate la suprafata o femeie puternica, care nu se teme sa se autoanalizeze si sa isi marturiseasca slabiciunile si dezamagirile, sa-si exprime dorinta de a fi iubita si apreciata: “Ma simt goala, saraca, proasta. Nu stiu ce as putea vorbi cu un om. M-am secat. Ma simt de o incultura crasa, inapoiata, dar mai ales secata de orice pentru a crea si a ma innoi?” In vreme ce el era un mare amator de petreceri si de femei frumoase, Alice era o introvertita timida, care a inteles ca trebuie sa isi iubeasca barbatul de la distanta, ca sa nu-i ingradeasca libertatea. Totodata era o femeie lucida, iar tocmai aceasta ancorare in logica firii o resimtea ca pe un act de razvratire: “Neantul vorbitor, aceasta este definitia mea. Izvorul a secat […] sunt o abominabila eroare, care se cunoaste pe sine”. In 1940, cand sotul ei a decedat, ea il transforma intr-un confident tacit in “Jurnal”-ul pe care l-a scris la onorabila varsta de 55 de ani, caruia ii face confidente si ii marturiseste frumoasele sale sentimente: “ Te aveam si mi te beam, acum mor de setea ta si stiu ca pana la moartea mea, pana la intalnirea de dincolo, trebuie sa rabd de tine, sa mi se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de sufletul tau de o minunata poezie, de copilarie!”, iar dorul ei imbraca frumoase note lirice: “Nu ti-am mai scris fiindca tot timpul stau cu tine de vorba. Te caut prin aer cand altii vorbesc. Nu ma simt bine decat cu tine, incep sa vad oamenii prin tine, inteleg cata dreptate aveai”. Dorul o rupe pe dinauntru si se incarca de regretul ca nu a stiut sa isi construiasca o casnicie frumoasa: “Acum stiu ca tot ce ti se-ntampla esti responsabil si regret din toata constiinta ca am putut meschiniza prin furii banale, indignari fortate de formule caturaresti, prin dureri factice, fiindca mi le inoculam cu gandul ca asa se cuvine sa suferi cand esti inselata, mintita, deceptionata etc! ce rau imi pare ca am trait asa cei mai buni ani ai vietii mele, in care puteam fi numai lumina si intelegere ingaduitoare, in care trebuia sa radiez in jurul mei viata autentica” si continua: ” De cate ori te-am hulit in jurnalul asta! De cate ori, mai ales, nici nu apari in pagini, dar acum stiu de ce. In fond, esti in mine infipt pentru vecie-nu, suntem unul singur. Azi am trait ca m-am cuminecat prin moarte in vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, daca ne-am certat si chinuit, a fost din pricina lor, caci sufletul si mintea ne-au fost distincte, au fost una!” Alice traverseaza decenii si intra intr-o realitate aproape noua despre care scrie:” Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici sa le sesizam importanta. Sufar sa vad romani batandu-se cu romani, varsand sange romanesc, cand dusmanul e in tara si la graniti si cei din jurul meu nu inteleg. Egoismul ii face orbi la toate, la tot ce nu le convine”. Ea vorbea de legionari, dar cat de bine se pliaza citatul pe realitatea noastra imediata: “Si, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeasi, si viitorul e intunecat”. Si cum ironia istoriei nu ne iarta niciodata, iata ce consemna 3 ani mai tarziu intr-un dialog imaginar cu sotul ei:” Tie iti pot marturisi, tu o stii de mult, ca am aversiune chiar pentru egoismul patriotard. Cine il afirma atat de vehement, e ca ascunde dupa el un egoism foarte personal. Ca si cei mai inversunati anticomunisti, care nu fac nimic pentru a-l impiedica, dar fac teorii”. Si ca sa puna cireasa pe tort, iata ce spune mai departe:” Lichelele sunt in toate partidele, dar ma scarbesc mai ales cand vor sa fie si reformatoare”. Jurnalul cuprinde o radiografie a unei iubiri si a unei societati pe fundalul unei tristeti nemarginite si a unui dor care ii arde sufletul. “Sunt fericita cand te vad in vis. Traiesc din asta. Scriu cu tocul tau, am impresia ca e mana ta pe el, tin degetele ca tine” In 1922 a acceptat postul de profesor la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica din capitala unde a infiintat Catedra de estetica si istoria teatrului. Aula universitatii era neincapatoare, cursurile sale acoperind tragedia greaca, dramaturgia clasica franceza si dramaturgia elisabetina. Avea sa isi construiasca o frumoasa cariera ca scriitoare, critic de teatru, traducator si eseist. In 1938 a sustinut o rubrica de cronica dramatica in Revista Fundatiilor Regale, devenind astfel prima femeie lurnalist din Romania. A legat prietenii durabile cu Nicolae Iorga (“Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la miselia asta, nu mai cred in ordine si liniste. Acum stiu ca e revolutie. Unde ne va duce? L-am vazut trist, trist si parca umilit in coltul capelei. Ce soarta! Sau e voia ta? Omul acesta mare si mandru, relegat intr-un colt saracacios, fara garda de onoare, fara fastul acordat de lume atator morti!”), Mircea Septilici, Vladimir Ghica, Maruca Cantacuzino si George Enescu (“ma intorc de la concert Enescu. Ca intotdeauna, “il iubesc”, dar anul asta am impresia ca il plictiseste sa se imparta lumii:te ia dupa el cate unul. Asa sa fie batranetea? Nu cred. E revizuire de valori, prepara altceva, Goethe in Italia si pe urma… E mai pudic ca altadata, de aceea pare mai rece. Poate ii moare vioara, cum se zice. Ce tristete sa fie sa-ti amuteasca sufletul tau cel vizibil in bratele tale!”), Regina Maria (“Cand vorbea atunci sigura, senina, am realizat ce e o regina. O vaz in fotoliul roz- in rochie maron, cu perle la gat si garoafe roz in brate. Era frumoasa si plina de bucuri, desi vorbea de lucruri care o dureau. […] Imi amintesc privirea de lumina, ii revad ochii albastri, scanteietori ca nestematele.”), Marietta Sadova, Jeni Acterian, Gala Galaction, dar si aprecierea lui Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Mihail Ralea, George Calinescu, Constantin Noica, Perpesicius  si altii.  A militat pentru emanciparea si necesitatea educatiei in randul femeilor. A luat atitudine impotriva asasinatelor infaptuite de partidul legionar. Descrie excelent drama razboiului” “Ce spectacol splendid, apararea antiaeriana! Proiectoarele se incrucisau ca spade uriase si intre ele se inaltau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o clipa si se stingeau, dand cerului o insufletire – ca o clipire. Era superb. Frica dispare in fata frumusetii. Inteleg Fericirea contemplarii frumusetii divine”.In 1948 a fost arestata si incarcerata in inchisoarea de la Jilava vreme de 7 ani. Dupa ce a fost pusa in libertate, i s-a stabilit domiciliu fortat la Costesti, langa Targu Frumos pana in 1954. “Nu vreau sa ma gandesc la cele 19 luni petrecute in inchisoare. E ceva atat de strain de gandul meu, de soarta mea adevarata indreptata spre libertate, incat nu-mi recunosc nicio rubedenie, nicio afinitate, nicio coincidenta intre mine si cele prin care am trecut. Zadarnic am incercat sa integrez acest timp in sensul vietii mele. Am vrut sa-i gasesc un rost, o explicatie. Ma amageam ca pretindeam ca e o mare experienta ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toata uratenia si murdaria si comicaria decat sa ma delimitez mai bine, sa ma smulg din ea ”. In acelasi dialog imaginar, ii marturisea sotului ei:” Dragule. Se petrec lucruri mari in lume, dar noi le traim pe masura noastra zilnica. Preocuparile meschine imi inchid orizontul, griji marunte, financiare, ma orbesc pentru marele plan divin care se desfasoara sub ochii nostri.” A trait in saracie si a murit in vara anului 1961 in Bucuresti. Doar cu o luna inainte scria in jurnal: “Ma-ntreb daca mai apuc toamna. Respiratia ma chinuie, azi e mai bine, dar orisice miscare ma sufoca. M-am obisnuit cu gandul mortii, adica al unui voiaj cam riscant, cine stie ce ma asteapta si pe acolo?” 

“Jurnalul” este o marturie a (ne)fericirii, cu reale implicatii morale si existentiale.  Este un fel de radiografie a convulsiilor istoriei si a oamenilor sedusi de cele doua ideologii la fel de periculoase: legionarismul si comunismul, de la inceputul secolului 20. Insa ceea ce frapeaza este asumarea unui sinceritati totale cu deschidere maxima catre cititor. Cred ca numai “Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Aurelian Steinhardt mi-a mai placut la fel de mult. 

Festivalul Catalan de la Timisoara

O poveste cu fluturi

Bunicii spun ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile, iar in a saptea s-a odihnit. La inceput a facut cerul si pamantul, dar cum era atat de prins de fiorul creatiei a acordat prea mult timp cerului si-a cam uitat de pamant. Prima data s-a apucat si l- colorat in albastru, dar la sfarsit i s-a parut prea monoton. A desenat nori albi si pufosi si s-a pus pe scarmanat si umflat pana au devenit toti bucalati. Si cum era batran, ochii i-au cam obosit si-a zis” “Sa fie lumina!” si s-a facut pe data. A despartit lumina de intuneric si a stabilint doi poli: spaland cu roua  rasaritul si- mbujorandu-l la apus. A doua zi, fermecat de stralucirea de deasupra, s-a apucat sa modelelze stele in 3 si cinci colturi. Si s-a pus pe aruncat pana a umplut toata bolta cu sclipici. In a treia zi, cerul era gata si, desi nu prea avea chef, si-a-ntors plictisit privirea spre pamant si-a sapat albiile, a facut apele  si le-a impins la vale ca sa prinda curaj. Ba mai mult, le-a invatat sa cante de la izvoare pana la varsare. Dar pamantul i se parea banal in tonuri inchise si-a-nmuiat degetele in curcubee si l-a umplut de verdeata. Obosit, s-a culcat. In a patra dimineata a facut florile, semintele, le-a invatat sa incolteasca, sa-nfloreasca si sa rodeasca. Dar sfioasele flori erau infipte-n radacini si nu puteau decat sa se uite cu jind la zenit: cata vata alba si pufoasa aruncata pe cer si cate surate sclipicioase stau suspendate in eter! Da-ne aripi ca sa zburam! au cerut ele plangacioase, iar Dumnezeu a zambit induiosat si-n mare taina s-a pus pe mesterit fluturi albi care sa mangaie azurul si sa il aduca florilor pe petale ca sa le-aline dorul de zbor. 

Si cum fluturii semanau prea tare cu fulgii de zapada si se crease confuzie in Rai si nimeni nu mai stia in ce anotimp cernea Atotputernicul timpul, Sfantul Ilie s-a gandit sa faca un potop de bine si s-a pus pe colorat. A adunat petale de flori, le-a amestecat in puful norilor, i-a smotocit bine si i-a pus sa ploua in culori. Ingerii s-au strans roata, nu mai vazusera atata vata colorata care plangea in stropi de acuarele. Dumnezeu si-a mangaiat barba lunga si a inchis ochii de fericire. Ce lume frumoasa! Si s-a pus din nou pe inventat. In ziua a cincea a facut animalele, pestii si pasarile si taratoarele si-a populat pamantul si apele. O nebunie! Asta da creatie, isi zise el uitandu-se cu ochii mari! In ziua a sasea, cand nu prea-i mai ramasese strop de inspiratie, s-a pus pe treaba si-a facut omul si femeia dupa chipul si asemanarea lui si i-a zis asa barbatului: s-o iubesti cu patima, sa –i vanezi ziua animale ca s-o imbraci in piei moi si calduroase, sa culegi roadele pamantului ca s-o hranesti. Sa-i aduci pasarile sa-i cante, apele sa o spele, sa-i culegi flori ca sa stie c-o iubesti! Iar cand o s-o vezi sfioasa , sa–i aduci roiuri de fluturi s-o mangaie ca sa stie ca ti-e draga. Sa-i faci copii sanatosi si harnici si sa va-ngrijiti impreuna de gradina ce v-am daruit-o! Si Dumnezeu iarasi s-a culcat. Terminase o lume de construit si povatuit.

In cea de-a saptea zi, cand s-a trezit, lumea prinsese viata si forfotea pe intreg pamanul. Toate regnurile invatasera rostul iubirii si se-nmulteau. Iar Dumnezeu s-a odihnit si s-a bucurat. Ei bine, asta s-a-ntamplat in Rai! Cat despre cum radea in barba spana dracul, asta nimeni n-o mai spune, caci vorba aceea: cele bune sa se-aduce, ca relele oricum vin dupa tine! Nu stiu daca Dumnezeu a lasat sa planeze confuzia pe bietii fluturi, caci carcotasii sustin in gura mare ca sunt oameni care merg cu ei in cap! Altii si i-au pitit in stomac! Iar ce-i si mai ciudat, unele femei s-au transformat in fluturi de noapte! Dar toti au uitat de zbor si-au ramas cu nostalgii si emotii: unele de dor, altele de furie si-s unii care vorbesc chiar de iubire! Precis Dumnezeu a folosit o matrice gresita, caci speciile prea s-au amestecat, iar unele chiar s-au metamorfozat! Astazi lumea s-a tocit, iar batranii sfatosi spun ca fluturii sunt suflete calatoare. Cine stie ce-s fluturii cu-adevarat? Poate sunt stele cazatoare arse in soare.

Mama isi scoate grav ochelarii si ii pune incet pe cartea cu filele razlete asezata pe masuta. Ce sunt fluturii-n stomac? Si ma priveste cu mirare. O sa inveti atunci cand o sa cresti mare. Dar iata ce-ti pot explica eu tie: pana acum cateva decenii, expresia era total necunoscuta in limba romana. Prima data a fost folosita in Anglia anului 1908, cand expresia “ butterflies in the stomach” a aparut mentionata in The Oxford English Dictionary cu explicatia “a fancitful name, usually plural, used of the fluttering sensations felt before any formidable venture”. Expresia a fost folosita prima data cu substantivul la singular in contextul” The three o’clock train going down the valley…gave him a sad feeling, as if he had a butterfly in his stomach” in care senzatia genera o stare de nervozitate si anxietate, ca mai apoi, in 1944, sa apara in forma de plural: “There was no electrical response to the movement of that firmly gentle hand, no butterflies on the backbone”. Abia in a doua jumatate a sec 20, expresia a aparut si in limba noastra. Si cum romanii chiar si atunci cand preiau ceva simt nevoia de a-si insusi imprumutul dandu-i o tenta "autentic" romaneasca, asa s-a intamplat si in acest caz. Pentru ca in forma sa initiala, expresia nu se referea la o stare anume, cu atat mai putin la o emotie obligatoriu pozitiva dupa cum lesne reiese din exemplele de mai sus, traducandu-se mai degraba prin “ to feel very nervous, usually about something you are going to do” decat in tenta evident romantica si pozitiva folosita la noi de “ to be in love with someone”. Se pare ca popoarele latine au preferat aceasta reinterpretare in plan erotic, deoarece francezii explica “papillons a l’estomac” prin “une belle expression pour la sensation renversante d’etre amoureaux”, iar italienii prin “l’euforia dell’amore romantico”. Lasa c-o sa-nveti mai multe tu la scoala! Prima data trebuie sa intelegi teoria, practic - se exerseaza cand o sa cresti mai mare. 

Ciudati sunt oamenii! Cum se schimba povestea in functie de varsta! Mie imi plac fluturii! Le desenez aripile atat de mari pe cat de sus vreau eu sa zbor!