Astazi am
terminat “Jurnalul” scris de Alice
Voinescu, in care sunt consemnate intamplari si evenimente ale
personalitatilor, prietenilor si rudelor sale din perioada interbelica si postbelica. A fost primul jurnalist de sex feminin din Romania si prima femeie din tara care a obtinut doctoratul la Sorbona. S-a nascuta in 1885 la Turnu-Severin
intr-o familie de intelectuali: mama ei, Masinca Poenaru provenea dintr-o
familie de carturari olteni, iar tatal, Steriade Steria, era avocat,
doctor in stiinte juridice obtinut la Paris. La varsta de 5 ani fiica lor citea si vorbea
in limbile germana si romana, iar un an mai tarziu si in franceza. A urmat
cursurile Universitatii din Bucuresti, avandu-i ca mentori pe Pompiliu Eliade, Mihail
Dragomirescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Constantin Radulescu-Motru a
carui nepoata si era si Titu Maiorescu cu care isi va sustine si examenul de
licenta in 1908. Si-a continuat studiile de doctorat in Germania si Franta,
fiind prima romanca doctor in filosofie la Universitatea Sorbona din Paris in
1913. Teza ei a fost apreciata in lumea academica occidentala, oferindu-i-se o
catedra la una dintre universitatile americane si un post de lector universitar
la una dintre facultatile parisiene, dar le refuza pe amandoua pentru ca era
indragostita si acceptase sa se logodeasca cu un tanar avocat roman. La Paris
i-a cunoscut pe Andre Gide, Paul Desjardins, Roger Martin du Gard - cel care
i-a propus in 1929 sa inceapa sa scrie in jurnal, Eugenio d’Ors si Ernst Robert
Curtius. S-a intors in Romania si s-a casatorit din dragoste cu avocatul Stello
Voinescu in 1915 cu care, insa, nu a avut un mariaj tocmai fericit datorita
infidelitatii celui pe care si-l alesese de barbat, dupa cum singura consemnase
in Jurnal: “Iar o deceptie cu Stello, nu doar ca m-a tradat pentru L. Stef.,
dar ne-a tradat pe amandoua printr-o usurinta care pare esentiala
sentimentalitatii lui. E un superficial iremediabil in ale inimii.” Ei nu au
avut mostenitori, iar acest fapt, probabil, a fost unul dintre motivele care
i-a instrainat pe cei doi: “Femeie sterila! Blestem care marcheaza o viata. Ce
pacate stramosesti ispasesc?”Aceasta femeie frumoasa si sensibila, vesnic
indragostita de un barbat care a inselat-o constant si pe care l-a iubit cu
inversunare si ardoare, dar si cu un dispret superior cum numai cei inteligenti
si-l pot asuma si trai cu el. Stello Voinescu se prezenta in dualitati
duplicitare: in societate afisa o jovialitate fermecatoare, in vreme ce acasa
se transforma intr-un capricios gelos si agresiv: “ Stello plin de venin contra
mea. Acuza, face rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care
nu-l pot duce in spinare. Simt cum lesin pe dinauntru in fata acestei dezordini
intime”. Stello intotdeauna s-a simtit umbrit de personalitatea ei puternica,
de spiritul ei echilibrat, de vastele ei cunostinte. Era adorata si apreciata
pentru nobletea ei, pentru personalitatea ei complexa, pentru sensibilitatea si
modestia ei. Jurnalul scoate la suprafata o femeie puternica, care nu se teme
sa se autoanalizeze si sa isi marturiseasca slabiciunile si dezamagirile, sa-si
exprime dorinta de a fi iubita si apreciata: “Ma simt goala, saraca, proasta.
Nu stiu ce as putea vorbi cu un om. M-am secat. Ma simt de o incultura crasa,
inapoiata, dar mai ales secata de orice pentru a crea si a ma innoi?” In vreme
ce el era un mare amator de petreceri si de femei frumoase, Alice era o
introvertita timida, care a inteles ca trebuie sa isi iubeasca barbatul de la
distanta, ca sa nu-i ingradeasca libertatea. Totodata era o femeie lucida, iar
tocmai aceasta ancorare in logica firii o resimtea ca pe un act de razvratire: “Neantul
vorbitor, aceasta este definitia mea. Izvorul a secat […] sunt o abominabila
eroare, care se cunoaste pe sine”. In 1940, cand sotul ei a decedat, ea il
transforma intr-un confident tacit in “Jurnal”-ul pe care l-a scris la
onorabila varsta de 55 de ani, caruia ii face confidente si ii marturiseste
frumoasele sale sentimente: “ Te aveam si mi te beam, acum mor de setea ta si
stiu ca pana la moartea mea, pana la intalnirea de dincolo, trebuie sa rabd de
tine, sa mi se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline
de sufletul tau de o minunata poezie, de copilarie!”, iar dorul ei imbraca
frumoase note lirice: “Nu ti-am mai scris fiindca tot timpul stau cu tine de
vorba. Te caut prin aer cand altii vorbesc. Nu ma simt bine decat cu tine,
incep sa vad oamenii prin tine, inteleg cata dreptate aveai”. Dorul o rupe pe
dinauntru si se incarca de regretul ca nu a stiut sa isi construiasca o
casnicie frumoasa: “Acum stiu ca tot ce ti se-ntampla esti responsabil si
regret din toata constiinta ca am putut meschiniza prin furii banale, indignari
fortate de formule caturaresti, prin dureri factice, fiindca mi le inoculam cu
gandul ca asa se cuvine sa suferi cand esti inselata, mintita, deceptionata
etc! ce rau imi pare ca am trait asa cei mai buni ani ai vietii mele, in care
puteam fi numai lumina si intelegere ingaduitoare, in care trebuia sa radiez in
jurul mei viata autentica” si continua: ” De cate ori te-am hulit in jurnalul
asta! De cate ori, mai ales, nici nu apari in pagini, dar acum stiu de ce. In
fond, esti in mine infipt pentru vecie-nu, suntem unul singur. Azi am trait ca
m-am cuminecat prin moarte in vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, daca ne-am
certat si chinuit, a fost din pricina lor, caci sufletul si mintea ne-au fost
distincte, au fost una!” Alice traverseaza decenii si intra intr-o realitate
aproape noua despre care scrie:” Se petrec evenimente mari, noi suntem prea
mici sa le sesizam importanta. Sufar sa vad romani batandu-se cu romani,
varsand sange romanesc, cand dusmanul e in tara si la graniti si cei din jurul
meu nu inteleg. Egoismul ii face orbi la toate, la tot ce nu le convine”. Ea
vorbea de legionari, dar cat de bine se pliaza citatul pe realitatea noastra
imediata: “Si, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeasi, si
viitorul e intunecat”. Si cum ironia istoriei nu ne iarta niciodata, iata ce
consemna 3 ani mai tarziu intr-un dialog imaginar cu sotul ei:” Tie iti pot
marturisi, tu o stii de mult, ca am aversiune chiar pentru egoismul patriotard.
Cine il afirma atat de vehement, e ca ascunde dupa el un egoism foarte
personal. Ca si cei mai inversunati anticomunisti, care nu fac nimic pentru a-l
impiedica, dar fac teorii”. Si ca sa puna cireasa pe tort, iata ce spune mai
departe:” Lichelele sunt in toate partidele, dar ma scarbesc mai ales cand vor
sa fie si reformatoare”. Jurnalul cuprinde o radiografie a unei iubiri si a
unei societati pe fundalul unei tristeti nemarginite si a unui dor care ii arde
sufletul. “Sunt fericita cand te vad in vis. Traiesc din asta. Scriu cu tocul
tau, am impresia ca e mana ta pe el, tin degetele ca tine” In 1922 a acceptat
postul de profesor la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica din
capitala unde a infiintat Catedra de estetica si istoria teatrului. Aula
universitatii era neincapatoare, cursurile sale acoperind tragedia greaca,
dramaturgia clasica franceza si dramaturgia elisabetina. Avea sa isi
construiasca o frumoasa cariera ca scriitoare, critic de teatru, traducator si
eseist. In 1938 a sustinut o rubrica de cronica dramatica in Revista
Fundatiilor Regale, devenind astfel prima femeie lurnalist din Romania. A legat
prietenii durabile cu Nicolae Iorga (“Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De
la miselia asta, nu mai cred in ordine si liniste. Acum stiu ca e revolutie.
Unde ne va duce? L-am vazut trist, trist si parca umilit in coltul capelei. Ce
soarta! Sau e voia ta? Omul acesta mare si mandru, relegat intr-un colt
saracacios, fara garda de onoare, fara fastul acordat de lume atator morti!”), Mircea
Septilici, Vladimir Ghica, Maruca Cantacuzino si George Enescu (“ma intorc de
la concert Enescu. Ca intotdeauna, “il iubesc”, dar anul asta am impresia ca il
plictiseste sa se imparta lumii:te ia dupa el cate unul. Asa sa fie batranetea?
Nu cred. E revizuire de valori, prepara altceva, Goethe in Italia si pe urma… E
mai pudic ca altadata, de aceea pare mai rece. Poate ii moare vioara, cum se
zice. Ce tristete sa fie sa-ti amuteasca sufletul tau cel vizibil in bratele
tale!”), Regina Maria (“Cand vorbea atunci sigura, senina, am realizat ce e o
regina. O vaz in fotoliul roz- in rochie maron, cu perle la gat si garoafe roz
in brate. Era frumoasa si plina de bucuri, desi vorbea de lucruri care o
dureau. […] Imi amintesc privirea de lumina, ii revad ochii albastri,
scanteietori ca nestematele.”), Marietta Sadova, Jeni Acterian, Gala Galaction,
dar si aprecierea lui Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Mihail Ralea, George
Calinescu, Constantin Noica, Perpesicius si altii. A militat pentru emanciparea si necesitatea
educatiei in randul femeilor. A luat atitudine impotriva asasinatelor
infaptuite de partidul legionar. Descrie excelent drama razboiului” “Ce
spectacol splendid, apararea antiaeriana! Proiectoarele se incrucisau ca spade
uriase si intre ele se inaltau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o
clipa si se stingeau, dand cerului o insufletire – ca o clipire. Era superb.
Frica dispare in fata frumusetii. Inteleg Fericirea contemplarii frumusetii
divine”.In 1948 a fost arestata si incarcerata in inchisoarea de la Jilava
vreme de 7 ani. Dupa ce a fost pusa in libertate, i s-a stabilit domiciliu
fortat la Costesti, langa Targu Frumos pana in 1954. “Nu vreau sa ma gandesc la
cele 19 luni petrecute in inchisoare. E ceva atat de strain de gandul meu, de
soarta mea adevarata indreptata spre libertate, incat nu-mi recunosc nicio
rubedenie, nicio afinitate, nicio coincidenta intre mine si cele prin care am
trecut. Zadarnic am incercat sa integrez acest timp in sensul vietii mele. Am
vrut sa-i gasesc un rost, o explicatie. Ma amageam ca pretindeam ca e o mare
experienta ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toata uratenia si murdaria si
comicaria decat sa ma delimitez mai bine, sa ma smulg din ea ”. In acelasi
dialog imaginar, ii marturisea sotului ei:” Dragule. Se petrec lucruri mari in
lume, dar noi le traim pe masura noastra zilnica. Preocuparile meschine imi
inchid orizontul, griji marunte, financiare, ma orbesc pentru marele plan divin
care se desfasoara sub ochii nostri.” A trait in saracie si a murit in vara anului
1961 in Bucuresti. Doar cu o luna inainte scria in jurnal: “Ma-ntreb daca mai
apuc toamna. Respiratia ma chinuie, azi e mai bine, dar orisice miscare ma
sufoca. M-am obisnuit cu gandul mortii, adica al unui voiaj cam riscant, cine
stie ce ma asteapta si pe acolo?”
“Jurnalul” este o marturie a (ne)fericirii,
cu reale implicatii morale si existentiale. Este un fel de radiografie a convulsiilor istoriei
si a oamenilor sedusi de cele doua ideologii la fel de periculoase:
legionarismul si comunismul, de la inceputul secolului 20. Insa ceea ce
frapeaza este asumarea unui sinceritati totale cu deschidere maxima catre
cititor. Cred ca numai “Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Aurelian Steinhardt
mi-a mai placut la fel de mult.
