Viata ca o gara - lirica

Romanta intre doua trenuri - Dan Verona

Si vine vremea cateodata

Cand din oglinda unei ploi

Mireasa inimii uitata

Iti face semne inapoi

Si-atunci cobori in vechea gara

Cu gandul ca vei revedea

Acelasi tren de-odinioara

Din care ai plecat candva

Etern pasager, mai vine-un tren

Adio, mai trece un tren

Iubirea mereu alearga spre noi

Cu-o floare si-o gara in doi

Va mai pleca un tren si iata

Un vis pe care-l credem stins

Ne lumineaza viata toata

De mana vremii neatins.

Si ne grabim atunci spre vara

Uitata pe un vechi peron

Si alergam sa prindem scara

Sclipind la ultimul vagon.

Elegie la trenurile reci - Mircea Dinescu

De-ai adormi iubito pe linia ferată

îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil

din ceruri au să ningă baloturi mari de vată

vor fi beţii de rouă se va dansa cadril.

Va mai veni şi-un înger din gările înalte

să-ţi netezească somnul cu pene de păun

şi arbori de sequoia se vor planta în halte

şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.

Şi părul tău de raze va cotropi siberii

să sfârâie zăpada pe capete de struţi

şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii

obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…

Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată

trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor

şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos de fată

şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor

Tristeţea gărilor ce plâng - Leonid Iacob

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.