Revolutia si spiritual ei nu pot fi explicate si intelese decat atunci cand sunt povestite de cei care le-au trait din plin. Iata povestea Radei Rugojan, o femeie normala, care si azi se lupta asa cum poate ea mai bine cu toti comunistii si securistii care au luat puterea atunci si o tin cu dintii si acum. Rada, iti multumesc!
"Vreau sa va povestesc asta-seara ce am facut eu acum exact 24 de ani. Va fi o poveste putin mai lunga, dar va rog sa aveti rabdare sa cititi, pentru ca n-am mai povestit niciodata prin ce am trecut atunci.
16 decembrie 1989.
Era sambata, o vreme de primavera, o seara extraordinary de placuta. De citeva zile existau zvonuri, soptite, asa intre prieteni de incredere, ca se va intimpla ceva . Nu se stia ce anume, dar toata lumea nutrea sperante secrete, ca in sfirsit se va intimpla ceva ! Auzisem despre pastorul Tokes, ca Securitatea voia sa-l evacueze din casa, si ca mai multi enoriasi de ai lui se strinsesera de vreo 2-3 zile in jurul casei lui, ca sa-l apere. Biserica si casa parohiala se aflau in Piata Maria (vis-a-vis de cladirea pe care o vedeti in imaginea de jos). Eu locuiam linga Gradina Botanica, in spatele Operei. La un moment dat, a venit o vecina si mi-a spus ca s-a strins lumea in P-ta Unirii, care vine spre P-ta Libertatii, si multimea se ingroasa cu fiecare minut. Eu, viteaza, zic hai sa mergem sa vedem, dar barbatu-meu nu a vrut. Eu am zis, ma duc totusi, si fiica-mea (avea 9 ani !), mi-a zis, mama, vin cu tine ! Hai, si am plecat cu copilul de mina, cu pantofii de casa in picioare, si in trening. (pina in P-ta Unirii aveam vreo 100-200 m) Intr-adevar, cand am ajuns in P-ta Libertatii, o multime de oameni se revarsa dinspre P-ta Uniri, strigand , "Veniti cu noi", "Nu va fie frica, Ceausescu pica". Sincer, in prima faza mi s-a facut frica, ma gandeam ca astfel de lozinci vor aduce represalii din partea Securitatii ! Si totusi, ceva mai presus de ratiune, m-a facut sa ma alatur multimii, si sa merg, fara sa stiu unde ! Am ajuns in P-ta Operei, pe urma la Catedrala, dupa aia am trecut podul La Maria, si am ajuns in P-ta Maria. Aici, lume si tara, tramvaie oprite, oameni suiti pe acoperisurile vagoanelor, pe copertinele cladirilor dinprejur. Ce mai, lume ca la defilare ! Am intrebat si eu, ce-i acolo, si mi-au spus ca e casa pastorului Tokes, ca oamenii au venit sa-l apere de Securitate. Si lumea tot venea, din toate directiile ! Simteam asa o insufletire, era o stare pe care nici n-as putea-o descrie in cuvinte ! La un moment dat, copila m-a intrebat "mama, ce facem noi aici ?" Si eu i-am raspuns emfatic, "scriem istoria, mami !" Va dati seama ce elan era in sufletele noastre ? Se strigau lozinci "jos comunismul", si iar, "Nu va fie frica, Ceausescu pica". Nu stiu cat am stat acolo, scandand, cantind, stringandu-ne miinile, felicitindu-ne, cand la un moment dat s-a auzit un strigat : Vin scutierii ! Aceea este scena care mi-a ramas ani de zile in minte, scutierii umar la umar, cu scuturile in fata, batind ritmic cu bulanele in scuturi. Si tropaiala bocancilor, impreuna cu sunetul bastoanelor, niste sunete sinistre ! Apoi, s-a auzit duduit de motor, iar in spatele sirurilor de scutieri, veneau masinile pompierilor, cu tunurile de apa. Eu am intrat in panica, mai mult de groaza ca lumea innebunita sa se retraga sa nu-mi calce copila in picioare ! Un domn care statea linga mine, m-a tras de mina, a luat-o pe a mica in brate, si mi-a zis sa fugim spre malul Begheiului. Am luat-o la fuga, dar in urma auzeam sunetele sinistre ale bastoanelor lovite ba de scuturi, ba de oameni, dar si sunetul tulumbelor de apa de pe masinile de pompieri, si tipetele oamenilor. Ne-am adapostit intr-o curte, mai multi, pina cand cineva a tipat "fugiti, militia cauta prin curti si aresteaza" . Va dati seama ce panica a fost pe mine, cand mi-am dat seama cat de inconstienta am putut sa fiu sa iau copila de 9 ani cu mine ! Eu cred ca Domnul a avut grija de mine atunci, si mi l-a trimis ca inger pazitor pe acel domn ! Individul nu s-a pierdut cu firea, mi-a zis, "doamna, nu avem ce cauta spre Bega, acolo ne vor astepta, trebuie sa sarim gardul si sa trecem din curte in curte, pina ajungem la pod". Acuma sa nu va inchipuiti ca gardurile la cladirile vechi din Timisoara sint ca si gardurile din gradini , de plasa ! Nu, sint garduri sanatoase, ziduri de caramida de 2,5 m inaltime ! Nu stiu cum am sarit gardurile alea, nici nu mai tin minte cate am sarit, stiu doar ca ingerul meu pazitor , cu fata mea in brate, ma tragea si nu ma lasa sa cad. Cred ca la un moment dat mi-am pierdut un papuc, am vrut sa ma intorc sa-l recuperez, dar tipul m-a smucit si mi-a zis foarte putin elegant "da-l in ma-sa de papuc, e libertatea ta si a fetei in joc !" Am ajuns pe podul de la Maria, nu stiu cum, si acolo, desi locul razmeritei e doar la cateva sute de metri, era pustiu, de parca nicaieri nu se intimpla nimic ! Am luat-o la goana spre casa, intr-un picior doar cu soseta, cu copilul care nu pricepea nimic de mina. La un moment dat, am vrut sa-i multumesc salvatorului meu, dar disparuse ! N-am stat sa-l caut , am luat-o la fuga spre casa. Pe drum, mi-am jurat sa nu mai fac prostrii din astea in viata mea, sa pun viata copilului in pericol ! Si nici eu sa nu ma mai bag in belele ! Si totusi, a doua zi, duminica, iar am plecat in P-ta Unirii, apoi in P-ta Libertatii, la Casa Armatei. Si atunci cand au aparut TAB-urile si tancurile, mi-am zis ca e groasa, si am fugit acasa. Dar avusesem totusi atita cap sa nu mai car copilul dupa mine ! Daca printre cei care citesc se va afla si domnul care m-a ajutat in acea seara, si isi aduce aminte de intimplare, vreau sa-i transmit ca ii multumesc din suflet ! In noaptea aceea s-au facut arestari pe capete ! Iar eu, cu copilul de mina, am fost la un fir de par distanta!
17 decembrie'89, duminica.
O zi calda, desi fara soare, mai mult innorat. Dupa escapade de cu o seara inainte, zvonurile si agitatia din oras, mama a venit la noi, hotarita sa nu ma mai lase sa ies din casa, mai ales sa scot copilil! Totusi, cum sa stai in casa, cand se auzea atita zgomot, vecinii susoteau, roiau unii pe la alti, dornici sa auda ce se mai intimpla. Am hotarit cu barbata-miu sa iesim pina in Piata Unirii, sa vedem ce se intimpla, promitind solemn ca ne intoarcem imediat acasa. V-am spus, locuinta mea era la 200 m de piata, era imposibil sa nu auzi toata acea rumoare ! Am plecat asadar (de data asta am avut grija sa nu mai plec in haine de casa si papuci), si ne-am dus catre Unirii. Am luat-o in jos, spre Opera, si pe Gh. Lazar am luat-o spre Unirii. Plin de lume, de tot felul ! Domni, doamne, tineri, oameni simpli, o mare de oameni eterogena. Ne-am amestecat curiosi in multime, si la un moment dat, pe str V. Alecsandri, un grup de tineri cu alura sportiva, au inceput sa sparga vitrinele magazinelor. Mai tineti minte, timisoreni, magazinul Zurobara ? La un moment dat, un tinar, cu o saritura de Bruce Lee, a spart vitrina magazinului, si a inceput sa arunce lucruri din magazin. Eu am ramas paralizata, stateam si ma uitam si nu-mi venea sa-mi cred ochilor ! Baiatul acela a venit catre mine, si mi-a bagat in mina ceva, si mi-a spus "tineti , doamna, o amintire de astazi !" Eu eram stana de piatra ! cand mi-am revenit, am vazut ca-mi pusese in brate o rochia alba, de borangic. O am si astazi, o tin in dulap, n-am imbracat-o niciodata ! Barbatu-meu m-a strigat, hai sa mergem spre P-ta Libertatii, acolo merge toata lumea! Nu e mult de mers, vreo 2-300 m, si acolo era adunata multa lume, in fata Casei Armatei era plin de soldati, lumea striga, se agita. Si dintr-o data, poarta din fata Casei Armatei s-a deschis, si au inceput sa iasa TAB-uri. Totodata, a inceput sa se auda un zgomot greu, de ultilaj mare, nu puteam sa-mi inchipui ce poate fi, ma gandeam iar la tancuri de apa. Si deodata de pe cele 2 stradute laterale ale Casei Armatei au inceput sa curga spre piata tancuri si camioane cu soldati. Atunci barbatu-meu m-a luat de mina, m-a tras, si a zis, acuma gata, hai acasa, ca se ingroasa gluma ! Am luat-o la fuga in sus pe Marasesti, spre Parcul Botanic (casa mea era pe colt, vis-a-vis de parc), dar auzeam in spatele nostru duduitul senilelor. Am alergat ca minati de vint, sotul meu a uitat ca are meniscurile facute praf de la fotbal, iar eu am uitat ca am pantofi cu tocuri in picioare ! Am intrat in curte, si ne-am baricadat in casa. Aveam geamurile spre Parcul Botanic, si auzeam tancurile si TAB-urile cum circulau pe sub geam. Nu mai stiu cand am auzit primele impuscaturi, cred ca in fata Casei Armatei, dar dupa ce s-a lasat intunericul, se auzeau impuscaturi din toate partile. N-am mai lasat-o pe mama sa plece la ea acasa, statea pe Eminescu, vis-a-vis de Hotelul Partidului, insemna sa treaca prin P-ta Libertatii, si parcul de la Continental, unde era o garnizoana. Va dati seama ce era acolo ! Sa va spun ca n-am dormit in noaptea aia? Cum sa dormi cand periodic iti trec tanceau pe sub geamuri tab-uri? Si ce Galagie faceau!
18 decembrie 1989. Luni
Dupa o noapte nedormita, cu urechile lipite de radio Europa Libera, luni dimineata trebuia mers la service. Auzisem la radio despre morti, auzisem pe viu impuscaturile, plus huruitul senilelor cand tancurile ne treceau pe sub geamuri. Afara nu puteam iesi, in curte erau soldati inarmati, care nu ne lasau sa iesim nici din apartamente, daramite din curte! Totusi, nu-mi venea sa cred ca sunt impuscati oameni, nu puteam concepe asa ceva! Cum sa impusti oamenii pe strada? Si totusi, dimineata trebuia sa mergem la servici, nu puteai sta acasa, peste tot se faceau tot felul de liste! Lucram la IEELIF, in Piata 700. O cladire mare, 7 nivele, numai ferestre. Vara muream de cald, iarna de frig. Cand venea luna noiembrie, directiunea ne dadea paturi (din alea de armata), sa le punem in geamuri, noi ne infasuram in ele. Toata lumea era echipata in costume din alea de ski, din fish, si in picioare cu moon-bootzi. Pe coridoare se auzea numai fish-fish cand trecea lumea. Aveam biroul la et. V pe colt, spre piata. Si cu sufletul la gura, am plecat la service. Micutza mea strada (str. marasti, capatul spre Parcul Botanic) era plina de soldati si tancuri. la poarta, soldati care mi-au cerut sa ma legitimez, m-au intrebat unde ma duc. Drumul meu era prin fata Spitalului Militar, acolo iara plin de tancuri, camioane cu soldati, gradate, ofiteri superiori, neni imbracati in haine negre din piele etc. Iar m-au legitimate, intrebari unde ma duc, unde lucrez, asta la fiecare capat de strada. In Piata 700 alte filter, iar legitimari, intrebari unde te duci, de ce te duci. Am ajuns in sfarsit la cladire, unde ce sa vezi, la poarta soldati, gradate, conducerea, fiecare legitimate iara, cei din conducere certificau ca lucram acolo. Am ajuns in sfirsit in birou, sus la et.V, si am inceput sa vorbim intre noi, fiecare spunea ce stie, prin ce a trecut in zona in care locuia. De la fereastra noastra de pe colt se vedea perfect piata. Pe vremea aia, in 700 erau niste movile, ca niste delusoare, p[e fiecare era cate un cuib de mitraliere. La fiecare taraba, soldati, arme, un spectacol de fil de razboi! Si nelipsitele tancuri, care circulau pe liniile de tramvai.Din cand in cand, gratioase, isi faceau apartitia TAB-urile, care baletau printer tancuri, camioane si sirurile de tarabe din piata. Isi mai ridicau si roteau turelele alea amenintator spre noi, curiosiide la geamuri. Ce sa muncesti? ce dracu sa proiectezi in atmosfera aia de razboi, de teroare? La un moment dat, zic eu, hai sa incerc sa sun la Bucuresti, sa vedem ce se intampla acolo. Minune, prind ton imediat (in vreme de pace, stateam cate o ora sa astept un ton de la central!) si sun o prietena din Bucuresti, doctorita la un spital. Aia, trezita din somn, nu intelegea ce-i spun, habar n-avea ce se intampla, nu ma credea ca la noi e stare de razboi. la ei era pace si liniste, habar n-aveau ce se intampla pe la noi! I-am povestit pe scurt ce se intimpla, am rugat-o sa se intereseze prin Bucuresti daca se intimpla ceva si am zic ca o sun mai tirziu. Pas de mai prinde legatura! Dupa telefonul meu, a cazut centrala, nu s-a mai putut da nici un telefon. A urmat plimbarea prin birouri a reprezentantilor conducerii care ne indemnau sa stam linistiti, sa stam in casa, ca sint provocari, ca ungurii sint la granite pregatiti sa vina sa ne ocupe (sincer, noi ne rugam sa vina ungurii, sa ne ocupe, ca viata la ei era cu totul alta). In sfirsit, dupaun timp, ne-au dat drumul acasa, cu indicatia precisa sa ne ducem direct la locuintele noastresi sa nu iesim sub nici o forma din case. Va imaginati cu cata teama am plecat toti, trecand prin aceleasi filter, legitimari, soldati si multi, multi neni in haine de piele neagra si ochelari de soare. M-a surprins asta, pentru ca era o zi cam innorata! Incerc sa imi aduc aminte cu exactitate daca eram inspaimantati. Cred ca nu, eram cu totii intr-o stare ciudata, de curiozitate amestecata cu revolta, o exaltare ca ceva bun se va intampla, dar nu, cred ca frica nu ne-a fost! Eram revoltata ca nu ma lasa sa ma duc unde vreau eu, sa vad ce se intampla. Si a venit seara, cu tururile facute de tancuri, cu impuscaturile care se auzeau peste tot, mai departe din P-ta Operei, foarte aproape de Parcul Botanic. Zanganeau geamurile intr-una! De cate ori incepeau impuscaturile, ne puneam intre geamuri. Pe a'mica am bagat-o in baie, in cada. Cred ca acele 2 zile, duminica si luni, cu toata desfasurarea aceea intimidanta de forte, au fost cele care au pus capacul si ne-au invirthoshat in dorinta de a lupta si de a nu ceda. Era de neacceptat ce ne faceau! Cum adica, stare de razboi? pentru ce? Am uitat cred ca majoritatea dintre noi de teama de securitate , era revolta care urca in noi si nu ne mai lasa sa dam inapoi! Stiam ca ceausecu era plecat pe undeva prin Iran, Irak, dracu'sa-l ia, ca si ala, ca Ponta, tot in vizite era! Se auzea "pe surse" ca ar fi spus ca la intoarcere "va rade Timisoara de pe fata pamintului". Oare ce ne-a dat curaj sa continuam?
19 dec 1989. Marti
Ne-am sculat de dimineata sa mergem la sercici, ca trebuia semnata condica, altfel intrai pe lista neagra si cine stie unde ajungeai? Ne-am pregatit sufleteste pentru deja obisnuitele filter de militia, armata, securitate, la poarta casei si la fiecare colt. Cand am iesit pe strada, prima surpriza, nici urma de soldati, de tancuri, de TAB-uri, liniste mormantala peste tot. In P-ta 700, la fel, nici urma de armata. Ce sa va spun, era o zi senina, cald 15-16 grade, ziceai ca e primavara ! Am intrat in cladire, fiecare ne priveam intrebatori, nu stiam ce sa credem ! Ajunsi in birouri, am inceput sa vorbim, fiecare ce a auzit, prin zona lui. In Calea Girocului fusese nenorocire, oameni impuscati in casa scarilor, in apartamente, pe strada . In Calea Lipovei, unde era o mare unitate militara, tot asa, impuscaturi toata ziua de luni si noaptea. Raniti, presupusi morti. Au venit colegi care locuiau in zona Spitalului Judetean si spuneau ca intrase Securitatea in spital, si impuscase raniti, era o teroare de nedescris in spital. Se susotea ca fusesera incarcate cadavre in masini frigo de la Comtim, si fusesera duse nu se stie unde. Deja simteam toti ca ne sufocam de revolta, nu mai percepeam frica, era doar o ura care ne stringea de gat, simteam ca nu mai putem accepta, ajunsesem cu toti la suprasaturatie. Asa ca atunci cand am auzit ca se stringe lumea in P-ta Operei, n-am stat niciunul pe ganduri, am luat-o cu totii spre piata. Normal, sefimea tipa dupa noi, se faceau liste, eram amenintati, dar nu mai conta ! cred ca vestea cu cadavrele furate fusese picatura care umpluse paharul ! Ne-am indreptat cu totii spre piata, ne intilneam pe strazile laterale cu alte suvoaie de oameni care mergeau tot acolo. La inceput am fost vreo cateva sute, vorbeam unii cu altii, chit ca nu ne cunosteam, a inceput sa se strige "Libertate", "Jos comunismul", "nu va fie frica, Ceausescu pica", si altele. La un moment dat cineva a strigat: vin muncitorii de la Elba, vine UMT-ul, vin de pe platforma Buziasului, si sute si mii de oameni veneau dintoate directiile spre piata. La un moment dat, parca eram sardele, asa de multa lume era, si tot continuau sa vina ! S-a dat tonul la "Desteapta-te romane", apoi toata lumea a ingenuncheat si s-a spus in cor Tatal Nostru. Aveam lacrimi in ochi, era asa o maretie sa vezi marea aceea de oameni in genunchi, cu fata spre Catedrala, Catredala care nu a vrut sa-si deschida portile ! Am stat acolo in piata pina seara, fericiti, plini de speranta. De mai multe ori s-a cerut Bisericii sa-si deschida portile, am chemat preotii sa vina sa se roage cu noi. Nici un raspuns, doar portile ferecate ! D-le Ilie Sirbu, pe atunci erati Secretar la Mitropolie, de ce nu ne spuneti, macar acum, de ce au refuzat preotii sa deshida usile Catedralei ? De ce n-au venit preotii in mijlocul nostru ? Pe care Dumnezeu l-ati reprezentat atunci, ca pe al nostru, al oamenilor, in nici un caz ! Seara, am luat-o spre casa, multi insa au ramas acolo. Abia asteptam dimineata, sa venim din nou in piata."
Poza apartine lui Emanuel tanjala si e realizata in Bucuresti 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu