Amintiri din epoca de piatra

Aveam 20 de ani, locuiam cu parintii intr-un bloc dintr-un oras de campie, cu veri foarte toride. Apartamentul era la etajul unu, iar de primavera pana in toamna geamurile stateau larg deschise. In fiecare dimineata timp de o primavera si o vara tata m-a injurat in fiecare dimineata! Cineva imi arunca un trandafir rosu pe care tatal meu calca in mod sarguincios in zorii fiecarei zile si se intepa in spini. La inceput de toamna, unul dintre trandafiri avea prins de tulpina un biletel: s-a sfarsit! Sirul trandafirilor rosii s-a curmat la fel de brusc asa cum a si inceput. Nici azi nu stiu cine a fost autorul unui gest atat de romantic! Pana la urma nici nu are importanta! Dar gestul... este de o frumusete greu de imaginat astazi!

Intr-o cutie prafuita stau stivuite unele peste altele scrisorile ingalbenite de vreme, scrisori pe care le-am scris si scrisori pe care le-am prmit acum 25 de ani. Sunt ganduri dezbracate de frivolitate a doi oameni care s-au iubit ca nebunii, care au fost odata tineri care au sperat sa imbatraneasca frumos impreuna. pana aici ne-a iesit! Iubirea se transforma, chiar daca nu mai arde in vapai multicolore, mocneste constant si cuminte ca focul dintr-un semineu in plina iarna. Aproape ca mi-e mila de tinerii de astazi care nu vor avea sansa sa stranga la piept scrisorile celui drag la batranete cand, inevitabil, din doi, va ramane doar unul. Singur! Sa fiti iubiti! ca sa primesti trebuie sa inveti sa daruiesti!