Ce-au in comun gara, razboiul, amorul, sarutul si fotografia?

Ce-au in comun gara, razboiul, amorul, sarutul si fotografia? Au acelasi numitor comun: doi, un el si o ea, unul care pleaca, alta care ramane!

In 1916, Ernest Daltroff avea deja casa de parfum Caron. La inceput, compania s-a numit Emilia deoarece Ernest refuzase sa ii dea numele sau si tot cauta o denumire  frantuzeasca formata din maxim doua silabe care sa poata fi usor de pronuntat in mai toate limbile de circulatie. Pe vremea aceea, circul, acrobatii, clownii si magicienii fascinau Parisul, dar unul singur era adorat de catre public: acrobatul Caron care ridica salile in picioare in ropote nesfarsite de aplauze. Lui Ernest i-a placut numele si tot s-a jucat o vreme cu el in gand pana l-a uitat. Intr-o zi calduroasa de vara, mergand agale pe Rue de Rossini, la nr 20, a dat cu ochii de o mica parfumerie, “Anne - Marie Caron”. Atunci a  realizat imediat ca numele acesta ii era predestinat si a facut impreuna cu partenerul lui, Kahann, o oferta de cumparare a mici pravalii. Emilia a devenit peste noapte Caron, iar numele avea sa faca istorie in lumea pretentioasa a parfumierilor de succes. 

Tot in 1916, furia razboiului zguduia Europa, iar tinerele inca isi asteptau iubitii sa se intoarca acasa de pe front. Garile erau pline, iar locomotivele scoteau fum pe toate narile ducand soldatii pe front si inapoi. Cu doi ani in urma, toti plecasera plini de entuziasm, inocenti si patrioti, promitand sa se intoarca acasa teferi cat mai curand. Trecusera doi ani, iar garile se transformasera in spectatori  tacuti ai unor drame singulare. Peronul era martorul atator lacrimi, dar mai cu seama la saruturi disperate, pasionale, timide...Intre sine si peroane se desfasurau nenorociri si iubiri. Se rescriau istorii si destine. Nici un semn nu prevestea atunci ca razboiul ar urma sa se sfarseasca si tinerii sa se intoarca de pe front acasa. Moralul era la pamant, atat al celor plecati sa lupte, cat si al celor care asteptau plangand in batiste. 

Caron a avut atunci inspiratia sa lanseze un parfum, “N’aimez que moi” (iubeste-ma pe mine), un fel promisiune de fidelitate pentru cele care ramasesera acasa intr-o continua  asteptare. Parfumul avea note de varf de  trandafir, violete si liliac, cele de mijloc de stanjenel, cedru, vetiver si lemn de santal, iar cele de baza de vanilie, ambra, mosc si licheni. Soldatii aflati in permisii scurte il ofereau logodnicele lor, reinnoind astfel juramantul de dragoste pana in ziua victoriei. Parfumul a avut un succes nebun de ambele parti si a devenit simbolul iubirilor care au rezistat razboiului, al vietii care a ingenunchiat moartea. 

Desi fotografia fusese inventata inca din 1839, in cel de-al Doilea Razboi Mondial  Alfred Eisenstaedt avea sa realizeze un set de fotografii avandu-i in prim plan pe soldatii americani care isi sarutau iubitele inainte de a se intoarce pe front. Alt continent, alt razboi, alte drame, alte iubiri, alte dureri. Toate surprinse pe pelicula de un artist desavarsit.

Ele dateaza din 1944 si sunt dovada sincera ca lumea isi urma cursul firesc, chiar si in momentele de razboi. 

Tot el avea sa fie autorul celei mai frumoase fotografii care a imortalizat sarutul  din Times Square din New York ca urmare a incetarii razboiului si instaurarea pacii in 1945.

Ce-au in comun gara, razboiul, amorul, sarutul si fotografia? Au acelasi numitor comun: doi, un el si o ea, unul care pleaca, alta care ramane! O gara pentru doi. Si-un sarut surprins intr-o fotografie! Cum zicea? “N’aimez que moi”.