Istoria Craciunului

Oamenii din toată lumea sărbatoresc Crăciunul. Această sărbătoare sfântă datează de mai bine de 4000 de ani, cu multe secole înaintea naşterii lui Isus Cristos. În lumea antică, în Egipt, Babilon, Persia, India şi în alte ţări erau răspândite legende despre zilele de naştere ale diferiţilor zei.

Aşa de pildă, în ziua de 25 decembrie, se sărbătorea ziua de naştere a zeului Mithra, divinitate adorată în vechea Persie, India şi, mai târziu, în partea estică a Imperiului roman. Era zeul purităţii, al adevărului, al luminii cereşti, fiind supranumit "Soarele invincibil". In unele tări s-au format tradiţii proprii, in altele, acestea au fost preluate. Multe dintre acestea au aparut insă cu mult înainte de naşterea lui Isus. Cele 12 zile ale Crăciunului, aprinderea luminârilor, oferirea cadourilor, paradele, colindătorii din casă în casă, mesele de sărbătoare şi procesiunile religioase îşi au "rădăcinile" demult în timp, din perioada mesopotamienilor. Multe din aceste tradiţii îşi au rădăcinile în celebrarea mesopotamiana a Anului Nou.

Mesopotamienii credeau în existenţa mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk, cunoscut în Biblie sub numele Bel-Merodakh. In fiecare an, la sosirea iernii se credea că Marduk pornea la război împotriva  forţelor  răului, motiv pentru care  avea nevoie de susţinători – celebrând astfel Zagmuk, în  ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară  pâna la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului, prin jerta sa oferindu-i ajutor în câştigarea războiul. In haine regeşti era însă îmbrăcat un criminal de rând şi sacrificat în locul regelui.  

Persienii şi Babilonienii aveau o sărbatoare asemănătoare, numita Sacaea, aceasta incluzând şi o etapă în care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, iar aceştia sclavi.  In timpurile păgâne, ultima zi de iarna in emisfera nordică era sarbatorită ca noaptea în care Marea Zeiţă Mama a dat naştere copilului Zeu Soare.

Această sărbătoare mai este denumita şi Yule, ziua in care un buştean mare era pus pe foc , in jurul căruia toată lumea dansa şi cânta pentru a trezi soarele din somnul iernii.

Primii europeni credeau în spirite, vrăjitoare, stafii şi spiriduşi. In preajma Solstitiului de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că Soarele nu se va mai intoarce şi ţineau serbări şi ritualuri inchinate acestuia, implorându-l să răsară din nou. In cea mai mare parte a Europei sfârşitul lui decembrie aducea sărbători importante. In această perioadă, o mare parte dintre animale fuseseră deja sacrificate pentru a nu fi nevoie sa fie hrănite pe timpul iernii grele, iar berea şi alte băuturi tradiţionale începeau să fermenteze, un motiv în plus de petrecere.
In Scandinavia, pe timpul iernii, Soarele dispărea pentru o perioada îndelungată, astfel încât, dupa 35 de zile de la apus,  cercetaşii erau trimişi în munţi să vadă când va răsări din nou. La intoarcerea lor, se sărbătoarea Yuletide, se aprindeau  ruguri uriaşe , alcătuite din crengile impodobite cu mere, care să le reaminteasca de revenirea primăverii şi a verii.
Grecii antici aveau o sărbătoare similara cu Zagmuk şi Sacaea închinată zeului Kronos care, şi acesta, la rândul lui,  purta război cu Zeus şi Titanii lui.

Romanii îl sărbătoreau pe zeul Saturn, zeul recoltelor,  şi Mithras ,zeul antic al luminii prin "Saturnalii", care ţineau de la mijlocul lunii decembrie până la 1 ianuarie. Din săptămâna dinaintea solstitiului de iarnă, timp de o luna întreagă, romanii aveau parte de o perioadă hedonistă, în care băuturile curgeau fără oprire, mâncarea era la discreţie,  iar ordinea socială era răsturnată. Sclavii erau stăpâni, iar stăpânii erau sclavi, şcolile şi magazinele se închideau pentru ca toată lumea să ia parte la sărbători. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, vizite la prieteni şi schimbarea de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din lauri şi brazi în care aprindeau lumânări. Aceste festivităţi romane erau o formă de venerare a soarelui . Celebrarea lui Saturn este o preluare şi o adaptare  a sărbătorilor  siriene , care ulterior au fost  înlocuite cu cultul lui Sol Invictus. Ultima zi de iarna în emisfera nordică este între 20 şi 22 decembrie, iar romanii sărbătoreau saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. În Imperiul roman,  anii se numărau de la întemeirea Romei. În sec. al VI-lea e.n., călugărul Dionisus Exiguus cel Mic a stabilit că Iisus s-a născut, probabil, în luna decembrie a anului 753 de la întemeierea Romei, propunând un nou sistem cronologic, considerând anul 754 drept primul an al erei noi, numindu-l "Anno Domini" - Anul Domnului sau "Anno Salutis" - Anul salutar al Naşterii Mântuitorului. De atunci istoria lumii este datată după acest sistem cronologic nou în aşa numita "era noastră" sau "după Hristos", iar cele petrecute înaintea acestui an sunt cunoscute sub forma "înaintea erei noastre" sau "înainte de Hristos". Dar la acea dată - anul 754 - Iisus Hristos avea 7 ani, pentru că el se născuse în anul 7/6 î.e.n. la Betleem, unde Iosif şi Maria participaseră la censul fiscal al acestui an, ordonat de regele Irod cel Mare

Părerile cercetătorilor cu privire la etimologia cuvântului Crăciun  sunt impărţite. Dicţionarul explicativ al limbii române spune că acest cuvânt provine din termenul latin "creatio", care inseamna creaţie, a crea, a face să se nască din nimic (se face referire la naştere , Naşterea lui Iisus). Alţi lingvişti  consideră că termenul latin "calatio",  care la romani semnifica chemarea oamenilor de către preoţi pentru a fi anunţaţi de sărbătorile de peste an îşi avea semnificaţia generală de sărbătoare ţi ar fi sursa cuvântului nostru, calatio insemnând "chemare"(creştinii au denumit-o sărbătoarea Naşterii Domnului).
Controversele legate de etimologia cuvântului Craciun continuă şi diferitele "tabere" aduc ca dovezi modalitatea de formarea a cuvintelor în limba română şi fragmente din Biblie cărora le analizează sensul. In alte limbi romanice,  termenul provine din  “natalis” (naştere) sau “calendas” (primele zile din lună).
Deşi aceste două etimologii au fost acceptate de un procent considerabil de  cercetători, printre posibilele etimoane ale Craciunului există şi creationem - cu sensul de copil, crastinum, Karachun (preluat de la slavi odată cu creştinismul) şi cuvântul de origine albaneză  kercu, care,  în traducere,  înseamnă “bucată de lemn, crenguţă”  ( se presupune că de aici provine obiceiul punerii crenguţelor de copac în casă). Cuvântul Crăciun are formă diferită în fiecare limbă: Karacsony - la unguri, Noel - la francezi, Weihnachten la germani, Nascita jiorno - la italieni, Christmas - la englezi etc.

Cu toate că saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei,  creştinii au considerat-o o sărbătoare păgână  pentru că onora un zeu păgân. Primii creştini au vrut ca naşterea Pruncului Isus să fie o sărbătoare religioasă solemnă, nu una plină de excese precum Saturnalia.  Pe măsură ce creştinismul câştiga teritoriu, biserica era alarmată de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Acesta a fost momentul în care biserica a decis ca sărbătoarea păgâna să fie închinată naşterii Pruncului Sfânt, fiul lui Dumnezeu. Unele surse susţin că sărbătoarea Crăciunului a apărut pentru a contracara  Saturnalia în luna Decembrie. Ziua de 25 Decembrie era sfântă nu doar pentru romani, dar si pentru persani, a căror religie – mithraism -  era în mare competiţie cu creştinismul. La începuturile creştinismului, pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini işi împodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe măsura ce numărul acestora creştea, sărbătorile au luat o turnura creştină. Insă biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Christos în decembrie până la Telesphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei şi cel care a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători "Naşterea Domnului şi Mâtuitorului." În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată "Natalis Solis Invicti", festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

 În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. Tot el a decis ca duminica să fie "zi sfântă" într-o săptămână de şapte zile şi a introdus şi sărbătoarea Paştelui cu dată variabilă. In AD 354, Episcopul Romei Liberius a ordonat în mod oficial credincioşilor săi să celebreze naşterea lui Isus pe 25 decembrie. Chiar şi după ce Constantin a oficiat 25 decembrie ca ziua naşterii lui Christos, în memoria creştinilor această zi încă era considerată o sărbătoare păgână şi nu împărtăşeau bunele intenţii ale impăratului. Cert este că nimeni nu ştie sigur când s-a născut Christos, unii susţinând că s-a născut în septembrie, adică în timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noastre). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au văzut Naşterea lui Christos în diverse zile calendaristice. Crăciunul şi-a câştigat recunoaşterea printre creştini relativ recent. In unele zone protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă.
In Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătorile Crăciunului între 1649 şi 1660 prin aşa numitele Legi Albastre,  şi a impus celebrarea sa în spiritul credinţei, tratând-o ca o zi solemnă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice fugind în coloniile din lume, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. Cu toate astea, Crăciunul nu a fost nici măcar o sărbătoare legală până în secolul trecut.  In tot acest timp, Moş Crăciun nu a existat.
Popularitatea Crăciunului a crescut  în 1820 când Washington Irving  şi-a lansat cartea "Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall".

In 1834, Regina Angliei Victoria şi-a adus soţul german, pe Prinţul Albert, la Castelul frumos împodobit, introducând astfel în imperiu tradiţia bradului de Crăciun, dar şi a colindelor care se cântau  in Europa.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, în 1834, Charles Dickens a publicat “O Colindă de Crăciun” (în care a scris că Scrooge ii cerea lui Cratchit să lucreze şi despre întrunirea de Crăciun a Congresului SUA).  Crăciunul era atât de popular,  încât nici biserica,  nici guvernele nu mai puteau ignora importanţa acestei sărbători.In 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. In 1837, cartea lui T.H. Hervey "Cartea Crăciunului" a devenit de asemenea best seller.

In 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus). In 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Crăciunul sărbătoare legală. An de an, ţări din lumea întreagă începeau să recunoască Crăciunul ca ziua  în care se celebrează Naşterea lui Iisus.