Letters for my soul

Cocotata pe scara pliabila, cautam in dressingul imens o cutie in care depozitez de ani de zile mici fleacuri care, in esenta fara valoare materiala, au o incarcatura emotionala. Habar n-am cum, suspendata la vreo 2 metri de podea, intr-o rasucire cel putin caraghioasa, am maturat cu mana de pe raftul de sus cutia in care stateau frumos randuite poze, biletele, vederi si scrisori vechi legate cu panglici minuscule. Le-am privit de sus oarecum infuriata, dar, in vreme ce le strangeam de pe jos, frunzareala de inceput s-a terminat intr-o atenta si placuta lectura. M-am bucurat, m-am emotionat, am cazut pe ganduri, unele pasaje le-am citit si recitit si ochii mi s-au umezit de lacrimi cum sufletul mi s-a incarcat deseori de emotii, caci nu intotdeauna mi-am oferit ragazul sa rememorez momente care stau agatate in trecut, momente care ne-au marcat copilaria, tineretea si viata de cuplu. Inconjurata de marturii, mi-am zis ca sunt o norocoasa de vreme ce ma pot intoarce oricand la ele: la scrisori, biletele, felicitari, poze alb-negru pe spatele carora sunt consemnate date, locuri si ganduri. 

Nimic nu imi trezeste amintiri mai frumoase decat asteptarea postasului si emotia deschiderii fiecarei scrisori ascunsa in buzunare si tarata in unghere parasite, mirosul hartiei impregnata deopotriva de cerneala si mirosul personal al expeditorului. M-am gandit atunci cat de usor este sa comunici cu cineva scriind in solitudine, in randuiala gandurilor, fara sa-i oferi putinta sa raspunda, sa te bulverseze rascolindu-ti gandurile si sentimentele. Monologul trebuie sa fi fost sursa de inspiratie naivei scrisori sau invers? Am cazut oarecum intr-o recunostinta fluida fata de fiica regelui persan Cirus cel Mare, considerata autoarea primei scrisori in sec 6 i.e.n., caci fara acea epistola, omenirea n-ar fi cunoscut importanta scrisorilor scrise in antichitate de catre regele Stratobat reginei Asiriei, Sammur-amat, sau cele ale lui Erasmus din Rotterdam din Evul Mediu sau celebrele scrisori scrise de catre Marchiza de Sevigne fiicei sale, Francoise prin sec 17. 

Povestea acestei doamne, Marie de Rabutin-Chantal, devenita, prin casatoria cu Marhizul Henri de Sevigne, o reprezentanta de seama a saloanelor elevate din Paris a devenit celebra atat in lumea aristocratica, cat si in cea literara, scrisorile sale devenind surse de inspiratie transformate intr-un exercitiu la moda in perioada respectiva. Sotul acesteia era un mare amator de aventuri amoroase, astfel incat, dupa 7 ani de mariaj, acesta a murit in timpul unui duel. Ramasa vaduva de tanara, aceasta a decis sa nu se mai casatoreasca niciodata si sa isi dedice viata educatiei celor doi copii ai ei: Francoise si Charles. Cand fiica ei s-a casatorit cu Contele de Grignan, numit ulterior guvernator al Provence-ului, Marchiza i-a trimis 1120 de scrisori in care ii relata evenimentele importante din societatea franceza. Cum Marchiza era una dintre invitatele nelipsite din saloanele Madamei de La Fayette si ale familiei Nicolas Fouquet, chestorul de finante al Regelui Ludovic al XIV-lea, aceasta era la curent cu toate cancan-urile si toate actiunile importante care aveau loc in capitala Frantei. Prima scrisoare dateaza din anul 1671, iar scrisorile ei au circulat in public fiind considerate modele pentru epoca respectiva.  Cu mult umor, marchiza scria:” Daca posta ar sti cu ce fleacuri sunt pline scrisorile noastre, le-ar parasi la jumatatea drumului.” 

Ei bine, posta le-a dus destinatarului si, mai mult decat atat, au fost publicate prima data la Ruen, in anul 1726, cu titlul “Letters de Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sevigne, a Madame la comtesse de Grignan, sa fille”. Stilul este destul de lejer, folosind un limbaj pe alocuri chiar colorat, insa castiga prin spontaneitatea, umorul si ironia cu care isi exteriorizeaza gandurile si sentimentele. Scrisoarea trimisa Domnului de Pomponne este un exemplu relevant: “Trebuie sa va povestesc o mica povestioara, pe deplin adevarata si care va va inveseli. Regele face in ultima vreme versuri; domnii de Saint-Aigan si Dangeau il invata arta de a compune. Acum cateva zile, a facut un mic madrigal, pe care nici chiar el nu l-a gasit izbutit. Intr-o dimineata ii spune maresalului de Gramont: “Domnule maresal, va rog sa cititi acest mic madrigal si spuneti-mi daca ati mai vazut vreodata unul mai prost scris. Pentru ca se stie ca de catava vreme imi plac versurile, mi se aduc si bune si rele”. Maresalul, dupa ce citeste, ii spune regelui: “Sire, Majestatea Voastra judeca cum nu se poate mai bine in toate privintele; e adevarat ca e madrigalul cel mai neghiob si mai ridicol pe care l-am citit vreodata”. Regele incepe sa rada si-i spune:” Nu-i asa ca acela care l-a facut nu-i decat un nerod?” “Sire, iata singurul nume care i se potriveste”. “Minunat, spune regele, sunt incantat ca mi-ai vorbit atat de sincer; eu l-am facut.” “Ah, Sire, ce tradare! Rog pe Majestatea Voastra sa mi-l dea din nou; l-am citit prea repede”. “Nu, domnule Maresal: primele sentimente sunt intotdeauna cele adevarate”. Regele a ras nespus de mult de aceasta farsa si toata lumea gaseste ca e cea mai cruda gluma ce i se poate face unui batran curtean. Eu, care sunt pornita sa trag invataminte din orice, as vrea ca regele sa faca la fel in aceasta imprejurare si sa-si dea seama astfel cat e de departe de a cunoaste adevarul.” Un alt exemplu elocvent al stilului ei personal este exemplificat in scrisoarea adresata fiicei ei in care ii povesteste despre incendiul din vecini si care pusese in pericol inclusiv casa domniei sale: “ Guitaut era numai in camasa si in nadragi; doamna de Guitaut era cu picioarele dezgolite pana la genunchi si isi pierduse un papuc; doamna de Vauvineaux era in jupon, fara rochie de casa; toti valetii, toti vecinii, cu scufii de noapte”. Eu m-am spart de ras! In ceea ce priveste descrierea curei de tratament a reumatismului din statiunea Vichy iata ce scria:”Am baut azi-dimineata, draga mea, apa minerala; Dumnezeule, cat e de rea!...La ora sase mergem la izvor. Vine toata lumea, bem apa si ne strambam cumplit. (…) Am inceput azi sa fac dusuri: cam asa trebuie sa fie in purgatoriu. Stai goala-goluta intr-un fel de groapa sub pamant, unde se afla o teava cu apa calda, pe care o femeie o indreapta spre locul pe care i-l spui”. Corespondenta dintre mama si fiica s-a intins pe o perioada de 30 de ani, iar in 1725 au fost date publicitatii primele 28 de scrisori. In 1734, nepoata marchizei, Pauline de Simiane, in colaborare cu editorul Denis Marius Perrin din Aix-en-Provence, a publicat oficial 614 scrisori, iar 20 de ani mai tarziu, alte 772 de scrisori, omitandu-le pe cele in care se faceau referiri la membrii familiei sau la imprejurari si amintiri in care erau implicati cei apropiati,  considerate a fi confidentiale. De atunci, scrisorile au fost publicate in multe editii si au devenit atat de celebre incat astazi, la Grignan, se organizeaza “Festivalul corespondentei”, unde sunt organizate expozitii, sesiuni de lectura, spectacole stradale, carti postale si scrisori vechi sunt scoase la vanzare, iar participantii  sunt incurajati sa scrie celor apropiati scrisori pe hartie filigranata, puse la dispozitie gratuit  in toate cafenelele si librariile din oras. Orasul se mandreste cu masa si banca sculptata in piatra, unde marchiza de Sevigne i-a scris scrisori fiicei sale, Francois. In onoarea ei, municipalitatea a ridicat o statuie reprezentand-o in ipostazele care i-au adus recunoastere mondiala, avand in maini condeiul si hartia.

Celebre sunt si scrisorile pe care Napoleon si Josephine Beauharnais si le-au trimis unul celuilalt incepand cu anul 1795, cand cei doi s-au cunoscut. Josephine era mai mare cu 6 ani decat el, fusese maritata inainte si avea doi copii din primul mariaj. Dupa cateva luni dupa ce a intalnit-o, Napoleon a luat-o de nevasta si a plecat sa conduca armata franceza in Italia. La inceputul relatiei lor, Napoleon ii scria in decembrie 1795: ”Ma trezesc si gandurile imi sunt pline de fiinta ta. Chipul tau si seara pe care am petrecut-o ieri mi-au ravasit simturile. Dulce, neasemuita Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Esti suparata? Te vad uneori trista. Esti ingrijorata? Sufletul meu lupta cu durerea si lipsa si nu exista odihna pentru cel indragostit. Dar ma asteapta chiar mai mult, atunci cand ma desprind de tine si iau de pe buzele tale si din inima mea o iubire care ma consuma ca o flacara. Noaptea trecuta m-a facut sa inteleg cat de departe este imaginea ta de cea care esti cu adevarat! Pleci in preajma pranzului. Te voi vedea in trei ore. Pana atunci, mio dolce amor, o mie de saruturi; dar nu imi da nici macar unul la randul tau, pentru ca imi prefac sangele in foc de nestins”. Doi ani mai tarziu, in primavara lui 1797, relatia lor trecuse intr-un alt nivel de vreme ce acelasi Napoleon ii scria:” Nu te mai iubesc. Dimpotriva, te detest. Esti o scorpie, o femeie perversa si cu adevarat fara minte. NU imi scrii niciodata, nu iti iubesti sotul. Stii cat de multa placere ii fac scrisorile, dar nu iti faci timp sa ii scrii macar cateva randuri, aruncate pe hartie in cateva minute! Atunci cu ce iti ocupi intreaga zi, doamna? Ce treburi sunt atat de importante incat nu ai timp sa ii scrii iubitului tau? Ce obligatii ai, care sa dea la o parte iubirea tandra si vesnica pe care ai promis-o? Cine este oare acest iubit minunat care nu iti mai lasa nici o clipa libera, care iti ocupa zilele si nu te lasa sa iti iubesti sotul? Ai grija, Josephine. Intr-o noapte usile vor cadea la pamant si voi fi acolo. De fapt, sunt ingrijorat, iubirea mea, de faptul ca nu am mai primit nici o stire de la tine. Scrie-mi te rog o epistola de patru pagini cu acele cuvinte incantatoare care imi umplu inima cu emotie si bucurie. Sper sa te imbratisez cat mai curand, cand te voi acoperi cu un milion de saruturi, arzand ca soarele la ecuator.” Gurile rele cleveteau ca Josephine ar fi avut o o relatie amoroasa cu un aventurier aristocrat in vreme ce barbatul ei era plecat la razboi, iar zvonurile ajunsesera inclusiv la urechile imparatului care o implora intr-una din scrisori:”iubeste-ma mai mult decat pe tine, mai mult ca pe gandurile tale, mai mult ca viata ta, mai mult ca pe intreaga ta fiinta”. 

O alta poveste de dragoste consemnata intr-un schimb epistolar a fost cea dintre Winston Churchill si Clementine Hozier. Cei doi s-au cunoscut in 1904, iar 4 ani mai tarziu isi legau destinele pentru urmatorii 56 de ani: ”Draga mea Clementine, in scrisoarea ta din Madras ai scris cateva cuvinte foarte dragi mie despre cum ti-am imbogatit viata. Nu pot sa iti spun cata placere mi-a facut asta, intrucat intotdeauna ma simt atat de coplesit de ceea ce iti datorez, daca pot exista conturi in dragoste”. 

Se pare ca oamenii de stiinta au o viziune asupra dragostei similara cu politicienii de rand inalt. Dovada? 

Corespondenta dintre sotii Emma si Charles Darwin: “Nu pot sa iti spun in cuvinte cata compasiune am simtit pentru toate suferintele tale din ultimele saptamani, in care ai avut atatea neajunsuri. Nici recunostinta pe care am simtit-o pentru privirile pline de afectiune si veselie pe care mi le-ai oferit, cand stiu ca ai trait intr-un disconfort teribil. Inima mi-a fost adesea prea plina ca sa vorbesc, insa sunt sigura ca stii destul de bine ca te iubesc suficient incat sa ma crezi cand iti spun ca ma dor toate suferintele tale aproape la fel de mult ca ale mele, iar in timp am descoperit ca modul meu de a-mi usura suferinta este sa consider ca totul este mana lui Dumnezeu si sa incerc sa cred ca toate durerile si bolile sunt facute pentru a ne exalta mintile si pentru a privi inainte speranta, catre stari mai bune. Cand iti observ rabdarea, compasiunea adanca pentru cei din jur, autocontrolul si mai ales recunostinta pentru cel mai marunt ajutor care ti se da, nu pot sa nu imi doresc ca aceste sentimente nepretuite sa fie oferite Raiului pentru fericirea ta zilnica.”   

Tarul Nicolae al II-lea al Rusiei, ultimul tar al Rusiei, a fost casatorit cu frumoasa Tarina Alexandra despre care s-a spus ca ar fi avut o relatie de amor cu celebrul Rasputin. Cei doi soti au avut impreuna cinci copii si, desi multi credeau ca o data cu incoronarea lor Dinastia Romanov va renaste, fultimii urmasi ai dinastiei Romanov au sfarsit prin a fi impuscati de catre bolsevici in subsolul casei in anul 1918. Cei doi au avut o viata frumoasa impreuna pana la tragica asasinare, confirmata de epistolele pe care istoria le-a pastrat: “Departe mergi iarasi singur si cu inima foarte grea ma despart de tine, N-or sa mai fie saruturi si mangaieri tandre pentru multa vreme, as vrea sa ma ascund la pieptul tau, sa te tin strans in bratele mele, sa te fac sa simti dragostea mea intensa. Tu esti iubirea vietii mele, si despartirea de tine imi chinuie inima cumplit. Adio ingerul meu, sotul inimii mele, imi invidiez florile care te vor urma. Te apas strans la sanul meu si-ti sarut  toate partile dulci cu dragoste tandra. Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa te ocroteasca, sa te fereasca de tot raul, sa te indrume cu fermitate in siguranta in urmatorul an. Fie ca el sa iti ofere gloria si pacea statorinica si rasplata pentru toate costurile acestui razboi. Imi apas usor buzele mele de ale tale si incerc sa uit totul – privesc cu drag in ochii tai minunati, ma asez pe pieptul tau minunat si-mi odihnesc capul obosit pe el. In aceasta dimineata am incercat sa-mi adun curajul si puterea pentru despartirea ce va urma. Adio scumpul meu, pasarea dragosteu, Huzy al meu, jumatatea mea.” Se pare ca nu toate iubirile au dus la casnicii ori s-au mentinut in planul utopic, pentru ca viata are toate parghiile prin care poate provoca omul sa isi traiasca destinul in forme compleze. 

Inaintea domniei Tarului Nicolae al II-lea, Rusia a cunoscut o alta poveste de dragoste, dar una care a bulversat nu numai curtea, ci si poporul rus. Se intampla in perioada Tarului Alexandru al II-lea, bunicul lui Nicolae al II-lea. Desi casatorit cu Tarina Maria, Alexandru s-a indragostit de Ecaterina Dolgorukova,

femeia care avea sa ii influenteze vreme de 14 ani toate deciziile politice si cu care avea sa se insoare dupa decesul Tarinei. Faptul ca strabunicul Katiei era considerat intemeietorul Moscovei, tinerei i se deschisesera toate usile saloanelor aristocratiei moscovite. Katia avea doar 17 ani cand Tarul, in etate de 47 de ani, s-a indragostit de ea, iar in seara in care aceasta i-a cedat, Alexandru i-a scris:”Azi, din pacate, nu sunt liber, dar cu prima ocazie ma voi casatori cu tine, caci te consider, acum si pentru totdeauna, ca sotia mea in fata lui Dumnezeu…Pe maine, te binecuvantez!”, iar mai tarziu, tot acesta consemna:”Nu uita ca toata viata mea e in fiinta ta, ingerul sufletului meu, si ca singurul scop al acestei vieti este sa te vad fericita atat cat putem fi fericiti in aceasta lume. Cred ca ti-am dovedit (…) ca atunci cand iubesc cu adevarat pe cineva, nu stiu sa iubesc intr-un mod egoist.” Dar dragostea nu a fost si nu este doar apanajul oamenilor politici, ci ea a fost exersata, cantata, pictata si recitata de catre literati si actori renumiti, de catre compozitori si pictori de seama.

Una dintre ele a fost cea dintre marele compozitor Ludwig van Beethoven si frumoasa Jeanette d’Honorath, in perioada in care amandoi aveau varsta de 17 ani. Ea era frumoasa, cu parul blond si ochi albastri, eleganta si manierata, iar el un geniu nebun si surprinzator, care ii scria duioase scrisori : “Ingerul meu, doar cateva cuvinte azi si astea scrise cu stiloul tau…Doar pana maine locuinta mea inchiriata va mai fi stabila, ce pierdere de timp. De ce aceasta adanca tristete unde necesitatile vorbesc? Poate iubirea noastra indura aceste sacrificii? Poti schimba ceva cand nu esti pe de-a-ntregul a mea si nu sunt pe de-a-ntregul al tau? Oh, Doamne! Uita-te afara la frumusetea naturii si consoleaza-te cu ea. Iubirea cere totul si merita asta in ceea ce te priveste. Daca am fi fost in intregime uniti, ai fi simtit durerea, cel putin la fel ca mine. Acum, o schimbare rapida  de la lucruri ce tin de interior la cele exterioare. Ar trebui sa ne vedem, mai mult decat atat nu iti pot spune. Daca inimile noastre ar fi fost intotdeauna apropiate, nu ar fi fost la fel,. Inima mea e plina de multe lucruri pe care vreau sa ti le zic. Ah! Sunt momente cand am simtit ca discursul asta nu e nimic. Inveseleste-te! ramai adevarata si singura mea comoara, toata a mea, asa cum sunt si eu al tau; zeii ar trebui sa ne trimita odihna care ar trebui sa fie cea mai buna pentru noi.” 

O superba scrisoare de dragoste a fost trimisa de un scriitor celebru, in dulcele stil al curtoaziei franceze, iubitei sale, Contesa Ewelina Haska. Numele lui este Honour de Balzac si iata ce ii scria: “ Ingerul meu drag, sunt aproape nebun dupa tine, in masura in care cineva poate fi nebun: nu pot pune cap la cap doua idei fara ca imaginea ta sa se interpuna intre ele. Nu mai pot sa gandesc decat la tine. In ciuda propriilor mele dorinte, imaginatia ma poarta mereu catre tine, Te iau in brate, te sarut, te alint, o mie dintre cele mai tandre sentimente ma cuprind. Cat despre inima mea, te vei gasi mereu in ea. Prezenta ta o resimt incantator acolo. Dar Dumnezeule, ce se va alege din mine daca mi-ai rapit ratiunea? Aceasta este o manie care, in aceasta dimineata, ma ingrozeste. Ma trezesc in fiecare moment si imi zic: „Ma duc acolo“ apoi ma asez din nou, amintindu-mi de obligatiile mele. Exista un conflict inspaimantator. Aceasta nu este o viata. Nu am fost niciodata altfel. Mi-ai devorat fiinta. Ma simt nesabuit si fericit imediat ce imi permit sa ma gandesc la tine. Ma invartesc intr-un vis delicios in care traiesc o mie de ani in doar o secunda. Ce situatie oribila. Patruns de iubire, simtind iubire in fiecare por, traind doar pentru iubire si vazandu-ma consumat de tristeti si prins intr-o panza de paianjen. Oh, draga mea Eva, tu nu ai sti toate acestea. Am luat vederea de la tine. este aici in fata mea, iar eu vorbesc cu tine ca si cum ai fi de fata. Te vad aievea, exact cum te vedeam si ieri- frumoasa, nemaipomenit de frumoasa.Ieri seara mi-am spus neintrerupt:”Este a mea!”. Ah! Ingerii nu sunt la fel de fericiti in rai precum am fost eu ieri!”

In 1818, John Keats se indragostea de Fanny Brawe, muza unora dintre cele mai frumoase poeme lasate posteritatii. In plina epoca victoriana, iubirea lor a fost una cel putin ciudata, incorsetata de principii morale stricte si absurde. Cei doi s-au casatorit in 1820, dar poetul suferea de tuberculoza si avea sa moara in anul urmator la varsta de 25 de ani. Dovada iubirii lui sta marturie scrisoarea pe care i-a scris-o acesteia: “Draga mea, (…) dimineata este cel mai potrivit moment sa ii scriu unei fete frumoase ca tine pe care o iubesc atat de mult. Nu pot exista fara tine. Uit orice lucru cu exceptia dorintei de a te vedea din nou – viata mea pare sa se opreasca aici – nu vad mai departe. M-ai cuprins intru totul”.

Un alt scriitor avea sa ne prezinte o alta forma de iubire pasionala, aproape carnala, in relatia pe care a avut-o cu Nora Barnacle. Numele lui era James Joyce si era un irlandez care si-a dat masura talentului sau literar in romane celebre. Se pare ca relatia tumultoasa era rezultatul unor temperamente puternice, dar se datora si problemelor pe care scriitorul le-ar fi avut cu alcoolul. Cei doi s-au cunoscut la inceputul anilor 1900, au locuit impreuna si au avut doi copii, Giorgio si Lucia, cu mult timp inainte de casatoria lor in anul 1931. Viata lor de cuplu, cat si modul lor de a fi se intrevad din corespondenta celor doi: “ Draga mea Nora, tocmai am realizat. Am ajuns acasa pe la 11.30. De atunci stau ca un prost pe scaun fara sa pot face nimic. Aud doar vocea ta. te aud cum imi spui “dragule”. Am jignit doua persoane astazi. Vorbeau cu mine, dar eu nu ii auzeam, nu ma interesau, pentru ca eu voiam sa aud vocea ta, nu pe a lor. Cand sunt cu tine, ma pot detasa de firea mea dispretuitoare si suspicioasa. As vrea sa iti pot simti capul sprijinandu-se de umarul meu. Cred ca ma voi culca. De jumatate de ora iti scriu aceste randuri”.

Daca venim mai aproape de zilele noastre nu avem cum sa omitem povestea dintre doi scriitori rebeli, frumosi in esenta lor literara, dar atat de controversati in viata lor de cuplu: Jean-Paul Sartre si Simone de Beauvoir. Ca Sartre era un barbat urat, asta o stim, dar cat de frumoase sunt cuvintele asezate cuminti in fraze in scrisoarea pe care i-a scris-o iubitei sale:” De mult timp am vrut sa iti scriu seara, dupa una dintre iesirile cu prietenii pe care le voi descrie curand in “O infrangere”. genul de iesire in care lumea e a noastra. Voiam sa aduc bucuria mea de cuceritor si sa ti-o astern la picioare, la fel cum faceau oamenii in vremea Regelui Soare. Apoi, insa, obosit de atata urlat, pur si simplu mergeam la culcare.(…) In aceasta seara te iubesc intr-un mod pe care nu il stiai venbind din partea mea. Ci, mai degraba, incerc sa imi controlez iubirea pentru tine si sa o directionez spre interiorul meu, ca element ce intra in alcatuirea persoanei mele. Acest fenomen se intampla mult mai des decat iti marturisesc, dar aproape niciodata cand iti scriu. Incearca sa ma intelegi: te iubesc in timp ce acord atentie lucrurilor exterioare. Te iubesc cu geamul deschis. Esti a mea si ceea ce ma inconjoara este al meu, iar iubirea modifica lucrurile din jur si lucrurile din jur imi modifica iubirea.”

In 1934, pe puntea unui transoceanic, scriitorul Ernest Hemingway s-a indragostit de actrita Marlene Dietrich, in plina putere a varstei. El avea 50 de ani, iar ea, 47. Niciunul nu si-a dat seama ce i-a lovit atunci cand s-au indragostit, dar viata nu avea menirea sa le acorde o sansa, caci, dupa cum insusi protagonistul spunea, era o “pasiune nesincronizata”.  Corespondenta lor scoate la iveala atat varietatea sentimentelor care ii unea, dar si temerile personale care ii despartea:” Nu pot marturisi indeajuns cum de fiecare data cand mi-am pus bratele in jurul tau, m-am simtit ca si cum as fi fost acasa” caci “noi am trait niste timpuri cat se poate de grele. Si nu ma refer la razboaie. Razboiul este o nimica toata. Viata in general este partea cea mai complicata”. Si iubirea intr-o perioada in care niciunul nu isi mai permite nebunia trairii. Dar regula nu este aceeasi pentru fiecare, pentru ca, in lumea asta mare, au existat persoane cu destine privilegiate, au fost meniti sa fie iubiti si sa iubeasca fara incorsetari inutile. In ciuda lumii, in ciuda destinului, im ciuda timpului.

Un astfel de exemplu i-a avut ca protagonisti pe superba actrita cu ochii mov, Elisabeth Taylor si la fel de frumosul actor Richard Burton. Zeii i-au ajutat sa se intalneasca si, mai presus de orice, sa se iubeasca. Amandoi erau casatoriti, astfel incat tocmai aceasta iubire interzisa avea sa o transforme intr-o poveste de succes. Chiar daca presa o cataloga drept un “vagabondaj erotic”.  Asta se intampla in anul 1963, pe platourile de filmare ale filmului “Cleopatra”. Cei doi au divortat de consoartele lor si s-au casatorit de doua ori! Iata ce ii scria Elisabeth sotului ei: “Dragul meu si (inca) sotul meu…as vrea sa iti pot spune despre dragostea pe care ti-o port, despre teama mea, despre placerea mea, despre cea mai pura placere salbatica a mea (cu tine), despre gelozia, mandria, mania mea fata de tine. Dar cel mai mult, despre dragostea mea pentru tine si despre portiile mici de iubire pe care mi le oferi. As vrea sa iti pot scrie despre asta, dar nu pot…Oricum, te doresc cu pasiune, a ta (inca) sotie”. Probabil ca, daca cineva ar incerca sa dea definitia perfecta dragostei cu nabadai, ar trebui sa descrie relatia celor doi. Lumea vedetelor are cele mai frumoase povesti de amor, pastrate in file ingalbenite de hartie.

Un alt cuplu celebru, cel al cantaretilor Johnny Cash si June Carter, este un exemplu potrivit. Cash a cerut-o de nevasta pe June in plin concert in Ontario in vreme ce se aflau pe scena. Era martie 1968 si au format un cuplu reusit nu doar acasa, ci si pe scena, cantand impreuna muzica blues si country. 

Se pare ca una dintre scrisorile scrise de Johnny este considerata de catre cunoscatori drept cea mai romantica scrisoare a tuturor timpurilor: “Am imbatranit si ne-am obisnuit unul cu altul. gandim la fel. Ne citim gandurile. Simtim ce vrea celalalt fara sa intrebam. Cateodata ne enervam unul pe altul. Poate ca, uneori, fiecaruia i se pare ca celalalt i se cuvine, Dar din cand in cand, cum se intampla azi, ma gandesc la lucrurile astea si imi dau seama cat de norocos sunt sa-mi impart viata cu cea mai extraordinara femeie pe care am cunoscut-o”. Sa ridice mana sus cine nu si-ar dori sa primeasca o asemenea scrisoare! Daca va mai spun ca o scria sotiei lui cand aceasta implinea 65 de ani, cred ca mai mult de atat nici ca se poate! Evident ca nu sunt acestea cele mai reprezentative exemple sau cele mai frumoase scrisori. 

Istoria epistolara abunda de astfel de exemple, fie ca vorbim despre corespondenta dintre Jackie Kennedy si JFK sau ne intoarcem in perioada

dinastiei Borgia si rasfoim corespondenta de dragoste a Lucretiei.

N-as vrea sa credeti ca Romania nu a avut romanticii ei epistolari, ba din contra, lumea literara este plina de exemple celebre si citate emotionante scoase din contexte si iubiri, dar despre asta vom povesti data viitoare. Pana una-alta, doamnelor, daca nu scrieti scrisori, ce ziceti de-un mesaj de-amor scris cu rujul pe oglinda, de cu seara, pentru sesiunea de barbierit din zori? Mai sexi de atat cred ca nu se prea mai poate. Postasul nu mai cara nostalgii si iubiri in tasca, ci pensii si avize. Nici telegramele nu mai exista nici emotia citirii lor: a nascut? se marita? Doar n-o fi murit...? Da, a murit romantismul nostru, dar altul, mai turbat si mult mai tehnologizat i-a luat locul. Alte vremuri, pana ce si iubirea se schimba, dar nici vorba sa dispara. O seara faina pana data viitoare!