"Mama"

Aseara am fost invitati la niste prieteni la o seara de film. Am vazut filmul „ Mama” avandu-i in distributie pe actorii Jessica Chastain, Megan Charpentier, Nikolaj Coster-Waldau. Este o co-productie canadiano-spaniola, o imbinare intre drama si horror, in regia lui Andres Muschietti. Initial, cand am vazut  numele lui Guillermo del Toro in calitate de co-producator, al carui film “Labirintul Faunului” m-a incantat atat de mult, am crezut ca voi avea sansa sa vad un film de exceptie. Mi-a placut, dar nu atat de mult incat sa imi doresc sa il vad si a doua oara. Filmul prezinta povestea a doua fetite disparute in padure in ziua in care deducem ca tatal si-a ucis sotia. Acesta isi urca fetele in masina si pleaca spre o directie necunoscuta. Datorita  stress-ului, acesta face accident intr-o zi friguroasa de iarna si este obligat sa se adaposteasca impreuna cu cele doua fiice intr-o cabana aparent parasita, in care bantuie  spiritul unei sinucigase, care isi parasise copilul inainte de a se arunca de pe o stanca.  Asistam la incercarea tatalui de a le omori si pe fete, inainte de a se sinucide, dar spiritul intervine justitiar si il omoara. Actiunea se muta in viitor, dupa 5 ani, in momentul in care niste padurari descopera masina avariata, iar mai apoi pe cele doua fetite, aproape salbaticite, in cabana. Atat fratele tatalui, cat si sora mamei revendica fetele, dar ele vor fi date in custodia unchiului lor, care are ca iubita o rock -ita. Desi afiseaza tatuaje peste tatuaje, este surprinsa in repetitii zgomotoase, totusi, Annabel nu se dovedeste pe parcursul filmului o dura neinfricata. Ba chiar as putea spune ca se intrevad reale calitati materne din care transpare multa compasiune si afectiune. Annabel si Lucas  le primesc in caminul lor pe nepoatele lui,  Victoria si Lily.

Dar, la scurta vreme dupa sosirea fetelor, lucruri bizare incep sa se petreaca in casa si, desi neaga in prima faza evidenta, cei doi tineri isi dau seama ca impreuna cu fetele au primit in mijlocul lor si prezenta unui spirit neprietenos si posesiv, care isi revendica dreptul asupra fetelor,. Ea este „Mama” care le ingrijise pe fete timp de 5 ani in casa parasita din padure. Cele doua fetite interpretate de catre Megan Charpentier si Nelisse Isabelle, surori de joc scenic, m-au impresionat cel mai mult, rolurile lor parand de multe ori mai bine alese, studiate si interpretate decat cele ale adultilor, parteneri de film. Daca veti viziona filmul, veti avea ocazia sa constatati o intriga relativ simpla, efecte speciale atent realizate si un sfarsit cam cu jumatate de masura, astfel incat sa impace gusturile tuturor.
Nu e un film prost de vreme ce , de la premiera, s-a situat pe primul loc in box office-ul nord-american si  a obtinut incasari de 28,1 milioane de dolari pana acum. Dar stiti cu se zice: gusturile nu se discuta!

“Mi-e dor de tine" - Tudor Arghezi

 “Mi-e dor de tine" - Tudor Arghezi

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sinul tau cu bumbi de dude,
De buzele-ti carnoase, dulci si ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De soldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tai mi-e dor,
Sa-mi stringa capul inlauntrul lor…

Viata ca o gara - lirica

Romanta intre doua trenuri - Dan Verona

Si vine vremea cateodata

Cand din oglinda unei ploi

Mireasa inimii uitata

Iti face semne inapoi

Si-atunci cobori in vechea gara

Cu gandul ca vei revedea

Acelasi tren de-odinioara

Din care ai plecat candva

Etern pasager, mai vine-un tren

Adio, mai trece un tren

Iubirea mereu alearga spre noi

Cu-o floare si-o gara in doi

Va mai pleca un tren si iata

Un vis pe care-l credem stins

Ne lumineaza viata toata

De mana vremii neatins.

Si ne grabim atunci spre vara

Uitata pe un vechi peron

Si alergam sa prindem scara

Sclipind la ultimul vagon.

Elegie la trenurile reci - Mircea Dinescu

De-ai adormi iubito pe linia ferată

îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil

din ceruri au să ningă baloturi mari de vată

vor fi beţii de rouă se va dansa cadril.

Va mai veni şi-un înger din gările înalte

să-ţi netezească somnul cu pene de păun

şi arbori de sequoia se vor planta în halte

şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.

Şi părul tău de raze va cotropi siberii

să sfârâie zăpada pe capete de struţi

şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii

obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…

Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată

trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor

şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos de fată

şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor

Tristeţea gărilor ce plâng - Leonid Iacob

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

"The Words": Fiecare facem alegeri! Cel mai greu e sa traim cu ele!! "

In seara aceasta am vazut un film pe care vi-l recomand: “The Words”, in traducere romaneasca, “Hotul de cuvinte”. Desi nu a avut numai critici pozitive, asta nu il transforma, in opinia mea, intr-un film slab. Subiectul este foarte interesant, un fel de "decameron" modern, o poveste in poveste, care are ca protagonisti actorii Jeremy Irons, Zoe Saldana, Dennis Quaid, Olivia Wilde, Ben Barnes si Bradley Cooper.
Daca ar fi sa sintetizez in cateva fraze actiunea filmului cred ca as spune urmatoarele: Rory Jansen, interpretat magistral de catre Bradley Cooper, isi publica primul sau roman care are un succes fulminant, starnind valuri de admiratie atat la nivelul recenziilor literare cat si la modul in care este primita cartea de cititori. Rory este un tanar american cu charisma, un talent in devenire, adorat de superba sa sotie. Exact cand tanarul scriitor se bucura de noile perspective pe care succesul i le-a pus la picioare, isi face aparitia un batran misterios, interpetat de Jeremy Irons, care il confrunta cu un adevar greu de ingerat: ca el este autorul romanului pierdut si acum plagiat. Batranul ii povesteste propria sa poveste de dragoste, petrecuta in Parisul de dupa sfarsitul celui de-al doilea război mondial. Din superba poveste de succes, ancorata intr-o realitate imediata, se deschide o alta poveste de dragoste in care un soldat american se indragosteste de o frumoasa parisianca cu care se si casatoreste dupa terminarea razboilui. Dar viata ii pune in fata unei mari provocari: copilul lor moare la putin timp dupa nastere, iar tanara sotie intra in depresie si paraseste caminul conjugal. Sotul, ramas singur, nu stie cum sa faca fata tuturor problemelor si scrie timp de doua saptamani povestea propriei sale iubiri, incarcata si marcata de durere, de vise spulberate, de cautari si regasiri, pierderi si asumari, incercand sa-si explice ca sa poata sa inteleaga si sa treaca mai departe. In incercarea de a se face inteles, ia manuscrisul si il duce sotiei sale cu speranta reintoarcerii ei acasa. Sotia uita manuscrisul intr-o servieta in trenul cu care se intorcea acasa. Tanarul barbat nu iarta gestul femeii si abia dupa ce casnicia lor se destrama a realizat ca “a iubit mai mult cuvintele decat femeia care i le-a inspirat”. Dupa zeci de ani, Rory avea sa gaseasca manuscrisul in servieta cumparata de sotia lui, in luna de miere parisiana, dintr-un anticariat. Cand citeste manuscrisul realizeaza ca a gasit romanul pe care si-ar fi dorit sa il scrie el. Nu rezista ispidei si publica romanul trecandu-se ca autor. Rory realizeaza destul de repede ca trebuie sa traiasca acceptand alegerile pe care le-a facut in viata si se trezeste intr-o situatie imposibila. Este pus in fata unei dileme morale care il obliga sa isi analizeze faptele si sa se gandeasca ce fel de om a ajuns. El este marcat de realitatea faptei sale si constient ca altcineva a pltit pretul adevarului narativ si ramane suspendat in intrebari carora nu stie cum sa le raspunda. Este o confruntare cu adevarul, dincolo de cuvinte, cu privire la alegerile morale pe care le-a facut, platind pretul propriei sale ambitii. Dar in acest punct se deschide cea de-a treia poveste, in care scriitorul de succes Clay Hammond, interpretat de Dennis Quaid, in timpul lansarii romanului sau “The Words”, este sedus de o frumoasa absolventa la litere, Celia, interpretata de catre Nora Arnezeder. Astfel aflam ca povestea lui Rory este simpla fictiune, inspirata dintr-o realitate relativa. In timpul unui dialog senzual, dar si oarecum provocator, Dennis scoate la iveala cateva indicii care il ajuta pe spectator sa faca legătura intre povestea cartii prezentate de el si un trecut personal tinut secret. Interpretarile au fost exceptionale: Zoe Saldana care afiseaza o eleganta senzuala, Bradley Cooper care se pliaza admirabil pe rol, Jeremy Irons care transmite emotie vibranta, frumosii si talentatii Ben Barnes si Olivia Wilde care au facut roluri foarte bune. Nu stiu daca am reusit sa va conving de faptul ca filmul merita vazut, dar un singur lucru stiu cu certitudine: cei care veti avea curiozitatea sa il urmariti nu veti regreta.

Tipatul

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII

Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

"Mă plimbam pe un pod cu doi prieteni - soarele apunea - deodată cerul s-a înroşit ca sângele - m-am oprit simţindu-mă extenuat şi m-am sprijit de balustradă - limbi de foc brăzdau cerul albastru al oraşului - prietenii mei au plecat şi am rămas singur tremurând de frică - şi am simţit un ţipăt infinit străbătând natura". (Edvard Munch, 1893)

Pablo Neruda - Olarul

             Pablo Neruda - Olarul

E trupul tău o amforă cu miere

anume pentru mine-n faguri strânsă.

Când mâna-mi lunecă pe trupul tău,

tresaltă-n orice loc o hulubiţă

care mă căuta, de parcă

din lut ai fi, iubito, făurită,
pentru aceste mâini de bun olar.

Genunchii tăi si sânii tăi,

mijlocul tău
lipsesc din trupul meu aşa
cum gliei însetate îi lipseste

o formă smulsă;

însă împreună,

suntem întregi, asemeni unui râu

sau unui fin grăunte de nisip.

Duminica ieri

Duminica de ieri - Romulus Vulpescu

Aprind țigara și te-aștept sa vii
Pe-o banca de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foșnesc șoptit – vecini cu vântul – plopii
Și degetele-mi vântul le resfiră…
E-o liniște de umbră când te-apropii,
Și mâna mea vibrează, și e liră.

Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară
Peronul despărțirii sa-l refuze:
În parul tău mai e un rest de vară,
Dar – vineție – toamna-ți sta pe buze.

Se-mbraca-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri și-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.