In ploaie

IN PLOAIE - Ioana Antonache

Cad stropi de ploaie asteptati,
dupa torida zi de vara
si ochii mei sunt bucurati,
ca-n stropi te vad pe tine iara...

Esti undeva, dar esti cu mine,
te simt aproape, esti aici
si ploaia tot mai iute vine,
iar tu in brate parca-mi pici...

Ma picura pe frunte stropii,
la fel ca sarutarea ta
si-am incercat sa mi te-apropii...
sau, poate, gura ta era...

Raman in ploaie, sa ma ude,
imi cad rafalele pe trup,
iar glasu-ti cand prin stropi se-aude,
ma-ntind, in brate sa te strang...

E rece ploaia, sau e calda,
nu mai conteaza cum o simt,
in stropi, iubirea mea se scalda
si printre picuri te alint...

Ma uda stropii acestia grei,
iar tu, cu vorbe-ametitoare,
in brate cu nesat ma iei,
intr-o nebuna imbratisare...

Dar ploua rau, ploua salbatic,
venind torentii peste mine
si-n brate te cuprind fanatic,
eu, cea salbatica... de tine...

 

Circul de stat - via Academia Catavencu

"...mascariciul prezidential, piticul basinos, femeia cu barca si bufonul de litoral".
Asta este Romania noastra!

Partidul misoginilor

O prietena draga mie m-a intrebat, dupa ce a citit ultimul articol de pe blog, de ce nu scriu si despre misogini. Jeni, draga mea, m-am pus pe treaba. Si am inceput cu o carte: „Ghidul misoginului. Mic tratat de calomnii”, carte aparuta la editura Nemira. Volumul contine o serie de citate care apartin unor barbati celebri care au aderat la fratia barbatilor misogini.

FILOZOFI:

Aristotel:

Femeile isi iubesc mai mult copiii pentru ca pot fi sigure ca sunt ai lor.

Schopenhauer: 

Femeia este un animal pe care trebuie sa-l bati, sa-l hranesti bine si sa-l tii inchis.

Grecii au avut multa dreptate sa nu le primeasca pe femei la teatru: in felul acesta puteau sa auda si ei ceva.

Otto Weininger:

Tipatul unei femei care este surprinsa goala se explica prin teama ca nu arata destul de bine in aceasta ipostaza.

Sigmund Freud:

Marea intrebare la care nu stiu sa raspund, in ciuda a 30 de ani studiu despre femei, este urmatoarea: ce vrea de fapt o femeie?

Friedrich Nietzsche:

Femeia reprezinta cea de-a doua greseala a lui Dumnezeu.

SCRIITORI:

Etienne Rey:
Daca o femeie acorda iertare unui barbat e pentru a-l strivi.-Etienne Rey
Femeia nu iarta niciodata unui barbat iertarea pe care a fost silita sa i-o ceara.
Toata inteligenta femeii consta in a face sa se creada ca o are. Prostia ei este cocolosita cu o arta minunata, pe cand barbatul si-o expune in mod loial.
Inainte de a se da, femeile apartin celor care le fac sa rada, dupa care s-au dat celor care le fac sa planga.
Cand o femeie se considera necesara fericirii unui barbat e gata sa-l nenoroceasca
Marele corupator al femeii e femeia. Barbatul nu corupe. El profita doar de rezultat.

Claude – Joseph Dorat:

Te legi mai strans de dragoste cand esti prost tratat si o parasesticand esti multumit.

Max Weber:

Femeile sunt ca pasarile: acasa, vrabii; in afara, pauni; intre patru ochi, porumbite; dupa imprejurari corbi care pot scoate ochii.

Abatele Bautain:

Arta femeii este de a-l face pe barbat sa vrea ceea ce voieste ea, pentru ca astfel barbatul sa ii porunceasca tot ce isi doreste ea.

Jules Simon:

Cand faci o femeie sa planga razbuni intotdeauna pe altceva.

Thomas Hardy:

Femeia ataca numai cu farmecele ei si se apara numai cu lacrimile.

August Strinberg:

O femeie nu trece niciodata pe langa o fericire fara sa ravneasca sau fara sa simta dorinta puternica de a o nimici.

Francis de Croisset:

Tot misterul femeii e in imaginatia barbatului.

Ernest Robert Curtius:

Inteligenta femeii rezida adesea din prostia barbatilor.

Iacob Saphir:

Casnicia este mormantul iubirii, iar femeia crucea de pe el.
 

Axel Oxsenstierna:

De obicei, religia femeii consta in a-l servi pe Dumnezeu, fara a fi insa nepoliticoase fata de diavol.

Oscar Wilde:

Douazeci de ani de roman fac dintr-o femeie o ruina, dar douazeci de ani de casnicie fac dintr-insa un edificiu public.
Femeile sunt creaturi menite sa fie iubite, nu intelese.
Femeile se impart in doua categorii: cele urate si cele machiate.
Toate femeile ajung sa fie ca mamele lor. Asta e tragedia lor. Unui barbat nu i se intampla asta. Si asta e tragedia lui.
Atata timp cat o femeie poate arata cu 10 ani mai tanara decat fiica ei, e profund multumita.

Bernard le Bovie de Fontenelle:

O femeie frumoasa e paradisul ochilor, infernul sufletului si purgatoriul pungii.

La Bruyere:

Cand o femeie aproba frumusetea alteia inseamna ca ea este mai frumoasa . 

Charles Lemesle:

Omul de spiritle vorbeste de rau pe femei in momentele lui de buna dispozitie marturisindu-si ca face pe prostul; prostul le vorbeste de rau in momentele lui de veselie convins fiind ca face pe omul de spirit.

Saint Omer:

Femeile nu admit fatalismul decat pentru a-si justifica greselile.

Samuel Beckett:

Cand femeile nu mai stiu ce sa faca, se dezbraca. Si acest lucru este, probabil, singurul lucru bun pe care il pot face.

Charles Bukowski:

Feminismul exista doar pentru a integra femeile urate in societate.

Rainer Werner Fassbinder:

Exista trei tipuri de femei: cele frumoase, cele inteligente si majoritatea.

Jean Paul Sartre:

Toate jocurile de noroc sunt condamnabile sau interzise, numai casatoria nu.
„Iubeste-i pe dusmanii tai” inseamna pentru femei: „Vizitati-le pe prietene si beti cafea cu ele!”

Joseph Mery:

Migrena este o inventie care nu va disparea decat odata cu femeia.

Anatole France:

O femeie fara sani este ca un pat fara perne.

Jules Renard:

O rochie noua ii da femeii o stare de suflet echivalenta cu o dispozitie spre infidelitate: simtindu-se o alta, se gandeste la un alt barbat.

Aristofan:

Nimic nu e mai rau ca o femeie decat o alta femeie.

Alexandre Dumas Fiul:

Femeia, spune Biblia, este ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a creat. A trebuit sa o creeze sambata seara: atunci cand te simti obosit.

Andre Gide:

Femeile nu au nimic de spus, ci totul de povestit.

James Joyce:

Femeia reprezinta de multe ori punctul slab al sotului.

Paul Leautaud:

Nu am avut niciodata noroc cu femeile. Norocul a venit intotdeauna atunci cand prostia lor a depasit iubirea ce le-o purtan.

Jules Renard:

Ar trebui sa spunem ca femeia este un animal frumos fara blana, a carui piele este foarte cautata.

Lev Tolstoi:

Atunci cand trupul meu va fi pus in groapa, abia atunci voi spune ce cred despre femei, iar apoi voi trage repede peste mine lespedea mormantului.

Enriyeu Castaldo:

Cand o femeie nu vorbeste sa nu o intrerupi pentru nimic in lume.

Jean Cocteau:

Rochiile cele mai elegante sunt purtate pentru a fi date jos.

Petro Almodvar:

Nimeni niciodata nu poate sa pastreze doar pentru el tineretea si femeia iubita.

John Erskine:

O femeie frumoasa este o femeie pe care o remarc eu; o femeie incantatoare este aceea care ma remarca ea pe mine.

O. Henry:

Daca barbatii ar sti cum isi petrec femeile timpul atunci cand sunt singure, nu s-ar mai insura niciodata.

Henry Louis Mencken:

Burlacii stiu mai multe despre femei decat barbatii casatoriti; altfel ar fi fost si ei insurati.

Mario Adorf:

Prin a renunta, femeile inteleg o scurta pauza intre doua dorinte.

Menander:

Nimic nu emai rau decat o femeie, chiar daca e buna.

John Milton:

Femeia este o greseala acceptabila a naturii.

ACTORI:

Maurice Chevalier:
Bunul renume al unei femei se datoreaza tacerii mai multor barbati.

Humphrey Bogart:

Un barbat intelept nu isi contrazice nevasta. Cel mai bine este sa astepti pana o va face ea singura.

Bob Hope:

Cand o femeie isi contureaza buzele este ca atunci cand un soldat isi curata mitraliera.

Jack Nicholson:

Cum poti sa descrii atat de bine o femeie? Ma gandesc la un barbat si dau la o parte logica si responsabilitatea.

William Claude Fields:

Pentru mine femeile sunt ca si elefantii. Imi place sa-i privesc, dar nu mi-ar placea sa am unul.

OAMENI DE STIINTA:

Arthur von Hippel, fizician:

Femeia e o virgula, barbatul, un punct. La punct stii unde te aflii, la virgula trebuie sa citesti mai departe.

Johannes Cotta, publicist:

Atentie la o femeie care gandeste logic! Caci logica si femeia sunt atat de heterogene, incat este impotriva naturii cand apar impreuna.

Jacques Marchand, jurnalist:

Femeile trateaza in special ranile provocate de ele.

Anaxilas:

Sfinx, vidra, leoaica, vipera, ce inseamna toate astea? Absolut nimic in fata rasei execrabile a femeilor.

Proverb irlandez:

Trei tipuri de barbati nu inteleg femeile: barbatii tineri, barbatii de varsta mijlocie si barbatii batrani.

Citate anomine:

Femeile nu se lasa niciodata dezarmate de complimente, numai barbatii cateodata.
Un vaduv care se casatoreste din nou nu merita sa-i fi murit prima sotie.
Orice femeie e mai buna decat reputatia ei printre femei.
Cat de patimas poate iubi o femeie casatorita poate sti numai acela ce nu e casatorit cu ea.
Ce crede mai usor o femeie? Ca e iubita. Si ce crede cel mai greu? Ca va imbatrani.
Din trei femei carora le povestim durerile noastre, le plictisim pe doua si facem placere celei de-a treia.
Numai pentru o femeie exista cu adevarat femei frumoase si femei urate. Pentru un barbat exista femei pe care le doreste si femei pe care nu le doreste.
Explicatia adevarata a profundei neintelegeri dintre barbat si femeie, sensul luptei lor eterne sta in aceasta diferenta fundamentala: femeia are nevoie de fericire, barbatul, de placere.
Pentru a fi seducator nu e nevoie sa fii iubit de multe femei. E destul sa le fi nenorocit.
Amorul trece, femeia ramane.
Mohamed a murit otravit de o femeie care vroia sa ii testeze divinitatea.
Femeile urate imbatranesc mai bine decat femeile frumoase. Ele trec din umbra in intuneric.
Pentru multe femei decenta incepe acolo unde se sfarseste frumusetea.
Iata si concluzia care apartine Contesei de Segur:

Barbatii spun despre femei ce le place, iar femeile fac din barbati ce vor.

 

La final, ca o dulce razbunare personala, cu riscul sa fiu considerata o misandra veritabila, am sa va spun doua bancuri:

Dumnezeu o asculta pe Eva care se plange de singuratate si ii propune sa ii faca un partener de viata. Atent la sugestiile Evei, Dumnezeu il construieste intocmai dupa care ii spune:

-Lasa-l pe barbat sa creada ca a fost creat primul. Asta ramane intre noi, femeile.

 

La un interviu pentru angajare:

-     Sunteti casatorit?

-     Nu.

-     Ne pare rau, noi avem nevoie de persoane care sunt obisnuite sa se subordoneze.

 

 

 

 

Carnavalul medieval de la Castelul Corvinilor din Hunedoara

• Carnavalul medieval de la Castelul Corvinilor B-dul Libertății, nr. 17, Hunedoara

  Dupa cum bine stiti, sunt un promotor al tuturor evenimentelor care ajuta brand-ul de tara sa se promoveze prin lucrurile bune pe care le fac romanii. Acest eveniment este unul care merita sa i se acorde atentie. Pe celalalt blog al meu povesteam cum isi promoveaza germanii istoria si tara, special sa atraga cat mai multi turisti. Acesta este un inceput! Eu merg. VOI?

Programul CARNAVALULUI MEDIEVAL de la HUNEDOARA: Vineri - 30.08.2013:  Ora 20:00 - 21:00 - Deschiderea festivalului (cuvântul organizatorilor, autorități locale și județene (curtea interioară a castelului). Ora 20:30: ”Legenda Corbului” – Asociația Castelul din Carpați Ora 21:00 – 03:00 - Proiecții de film (interior castel) - filme istorice, documentare. Sâmbătă - 31.08.2013: Ora 11:00 - 16:00 - Bucătărie medievală -Workshop culinar cu Horia Vîrlan, Văru’ Săndel și Jojo (Cătălina Grama) - Concursuri - Rețete și curiozități - Ghiveci de cărnuri – dictatura Gastronomică - Mămăligă în pături, coaptă în tuci - Picioare de porc cu usturoi  - Tocană de ciuperci de pădure cu brânză de burduf - Arpacaș cu rădăcini și slăninuță Ora 16:00 - 18:00 - Călătorie în viața medievală  -Muzică  -Dansuri medievale – Art Manifest -Parada costumelor -Povești boierești -Fotografii Ora 20:30 - 21:30 - Spectacol ”Umbre și Eroi la Castelul Corvinilor” – Legenda Corbului - Asociația pentru Promovarea Istoriei României Ora 22:00 - Carnavalul Medieval (dress code: Inspirație epoca medievală)

Ridica-ma la cer sau o poveste cu Tiramisu

Stiti ce calitati trebuie sa aiba o femeie ca sa fie o nevasta perfecta? Daca stiti, foarte bine, daca nu, n-o sa va spun eu faza cu doamna, gospodina si...cadana, ca nu e frumos. Se pare ca eu sunt departe de a fi o nevasta perfecta, dar nici nemaritata nu am ramas. Prin urmare, am incercat sa compensez cumva lucrurile si am invatat, cu greu, ce-i drept, sa fac si eu niste chestii greu de egalat. Acum nici nu o sa ma laud enumerandu-le pentru ca, in mod cert, carcotasii vor spune ca sunt prea putine.
Una dintre chestiile pe care le prepar dumnezeieste este Tiramisu! Si pentru ca si eu, si al meu suntem pur si simplu morti dupa prajitura asta si de-a lungul anilor am tocat bani multi si marunti dupa ce-am alergat prin toate supermarket-urile caserolele italiene, intr-o zi am decis: il voi pregati eu, la fel de bun ca cel pe care il mananca italienii la masa de duminica in familie. Si mi-a iesit! O nebunie de prajitura! Cat roata carului sa fie, si zau daca ne-ajunge!
Si, cum sunt prea curioasa din fire, am vrut sa vad de unde provine minunatia dulce. Se zice ca prajitura dateaza din secolul 17 si a fost inventata de cel mai vestit cofetar din micul oras toscan, Siena. Marele Duce de Toscana, Cosimo al III-lea, trebuia sa vina intr-o vizita de trei zile in Siena, iar cofetarii au decis sa inventeze o prajitura speciala in onoarea marelui Duce, preparata din ingrediente locale, simple si gustoase. Ducele a fost cucerit de la prima lingurita si a dus reteta cu el la Florenta. Nobilimea a fost ingenunchiata de savoarea prajiturii. Explozia papilelor gustative i-a facut sa creada cu inversunare ca nastrusnica prajitura avea proprietati afrodisiace. Acum nu sunt date cu privire la cresterea ratei natalitatii din perioada respectiva, dar legenda spune ca, pe negandite, reteta a ajuns in palatele orasului Treviso, dar si in cele ale dogilor venetieni. Se zice ca prajitura devenise un "must have"al curtezanelor care o mancau intre partidele de amor, considerand-o un fel de energizant, datorita cofeinei din compozitie. La inceputurile sale, prajiturii i se spunea "Zuppa del duca", adica "supa ducelui". Mult mai aproape de zilele noastre, prajitura si-a schimbat denumirea in "tiramisu", adica "ridica-ma la cer".

Deci, reteta este extrem de simpla si este cea originala:
Siropul: 400 de ml de cafea expreso (sau ness concentrat) in care adaug 60 ml amaretto original.
Ingrediente necesare:
24 de piscoturi Balocco Savoiardi
500 gr de mascarpone
150 gr de zahar praf
4 galbenusuri de ou.
2 linguri de cacao de foarte buna calitate

Bat cele 4 galbenusuri cu zaharul pana se omogenizeaza. Adaug treptat crema mascarpone si bag compozitia la rece.
Pe un platou dreptunghiular cu marginile ridicate asez un strat format din cele 12 piscoturi inmuiate pret de o secunda in siropul rece si aliniate unul langa altul soldateste. Pun piscoturile cu partea umezita in jos, iar peste ele torn jumatate din crema data la rece. Repet operatia cu celelalte 12 piscoturi si cu restul de crema. Deasupra presar cacao in strat uniform,  proaspat cernuta. O dau la rece pret de 4 ore, dupa care o portionez. Al meu vrea sa o tai in jumatate si s-o dam gata dintr-o data. Eu o impart pe zile, in feliute mici si delicate. E dulce si ingrasa. Desi o portionez pe durata a 4 - 5 zile, niciodata nu am reusit sa depasim mai mult de trei!.

Daca mie imi iese, nu exista pe lumea asta persoana care sa nu poata sa faca cel mai bun Tiramisu!
Sa imi scrieti daca v-a placut.

Ciudatenii de scriitori

Ce parere ati avea daca am vorbi putin despre ciudateniile scriitorilor romani?


Ioan Prale, poet de origine basarabeana, locuia intr-o camera in care avea insirate pe perete, de la usa pana la pat, multe cuiere. In fiecare seara cand ajungea acasa, de cum intra pe usa, incepea sa se dezbrace si fiecare obiect dat jos il agata, in ordine, intr-un carlig. Pana cand ajungea langa pat, ramanea in pielea goala. Iar dimineata cand se scula, o singura grija avea: sa repete exercitiul in sens invers. 

 Vasile Alecsandri  era tare friguros si concepuse un sistem de a se proteja. De fiecare data cand intra sau iesea fara din casa, parcurgea un traseu fix:  trecea succesiv prin mai multe camere care erau incalzite la temperaturi diferite, astfel incat sa nu simta trecerea de la o temperatura la alta foarte brusc.

George Coşbuc nu se baga niciodta in pat fara sa isi puna pe notiera  cutia cu chibrite, lumanarea, creionul si foile de hartie. Deseori in somn ii veneau cele mai strasnice idei. Prin urmare, se trezea imediat si se punea pe scris, dupa care se culca la loc.


Neagu Rădulescu nu se mai formaliza atat, scria direct pe perete. Cand nu mai avea unde sa scrie, muta patul langa altul.

Amintiri literare (Al. Macedonski) - Cincinat Pavelescu

Amintiri literare (Al. Macedonski) 

"Încă de când eram magistrat la Chişinău (1925 — 1928), mă gândeam să public un volum de poezii cu titlul: Cântecele unui greier. N-au apărut până acum decât prefaţa acestor cântece şi o mică poemă: Cântă greierul. Am asemuit totdeauna pe bieţii cântăreţi ai ţării noastre eminamente agricole, cu greierii pe care i-a imortalizat Lafontaine în celebra şi egoista lui fabulă La cigale et la fourmi. În adevăr, poetul, mare sau mic, celebru sau necunoscut, imită în mod adorabil tactica nepăsătoare şi dezinteresată a micuţului greier. El cântă pe chitara lui şi viaţa curge pe lângă dânsul aprigă şi tumultuoasă. În freamătul luptei pentru existenţă, cântecul lui monoton rămâne aproape fără ecou. Învingătorii vieţii, ajunşi pe culmi, îl ignorează sau îl dispreţuiesc. El cântă înainte pentru lună, pentru florile tăcute şi îmbălsămate ale primăverii, pentru marea frământată de vânturi, pentru pădurile şoptitoare şi tainice, pentru cerul albastru, tivit în amurg cu beteala de aur a soarelui ce scapătă, pentru holdele galbene îmbujorate de pata sângerie a macilor, pentru sufletele naive şi smintite ale copiilor şi ale nebunilor, şi pentru lauda lui Dumnezeu care e prea mare şi prea departe ca să-l audă.Dar într-o zi mâna îi îngheaţă pe coarde şi serenada lui o risipeşte crivăţul:

Azi iarna-i bate în fereşti,
Şi vântu-n goana simfoniei
Parcă-l întreabă: unde eşti,
Trist cântăreţ al veseliei?

La moartea lui se strâng drumeţii şi unii-l slăvesc. Alţii-l plâng. Mâini tinere şi curate aduc pe groapa lui proaspătă câteva flori în amintirea cântecelor lui primăvăratice — şi apoi lumea se risipeşte, iar mormântul, sărac şi singur, e păzit şi luminat numai de candela statornică şi mângâietoare a lunii. Aşa a trăit, a cântat şi a murit Alexandru Macedonski. Comparaţia cu greierul şi lui i se potriveşte de minune. În viaţă a fost hulit, uitat şi nesocotit. După moarte, târziu, gloria a început să-i surâdă. Pentru mai toţi poeţii, gloria e o floare târzie care nu înfloreşte decât pe morminte. I s-a făcut de curând un pelerinaj la mormântul modest de la cimitirul Bellu şi talentaţi scriitori, ridicând prin presă glasuri în favoarea nemângâiatei văduve, care suferea într-o tăcere demnă mizeria, Parlamentul, înduioşat, a votat o mică pensie alimentară dnei Ana Al. Macedonski. Cântăreţul nemuritor al nopţilor de mai şi al rondelelor cu cizelări de filigrană poate, în fine, să se odihnească liniştit. Tovarăşa nobilă şi credincioasă a vieţii lui chinuite va avea de azi înainte o bucată de pâine şi putinţa de a-i aprinde o candelă lângă crucea de lemn ce-l veghează de 12 ani.Cer voie acelora care se interesează de marile figuri ale literaturii noastre dinainte de război, să evoc figura maestrului Macedonski, pe care l-am cunoscut de aproape, şi al cărui colaborator şi prieten am fost ani îndelungaţi. Alexandru Macedonski era fiul generalului Macedonski, fost aghiotant şi ministru de război al domnului Cuza. Mama sa era coborâtoare dintr-un ban al Craiovei. Când l-am cunoscut eu prin anul 1890 — 91, fiind student la Drept, (şi la Litere) maestrul era trecut de 43 de ani. De altfel, publicase în anul 1872 (anul naşterii mele) un volum de Poezii în editura Haimann. (Librăria Haimann era pe Calea Victoriei, peste drum de cafeneaua Kubler, dar mai spre Palat). Poetul avea pe atunci un cap impresionant. Sub o frunte largă şi orgolioasă purta pe nasul acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărţit în două printr-o cărare în mijlocul frunţii lărgite de o calviţie precoce. Împrejurul urechilor armonioase părul involt era întărit cu fierul. Mustaţa scurtă şi deasă avea vârfurile ascuţite şi drepte. Întrebuinţa, pentru ţinuta lor marţială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecţie. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca şi lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puţin încovoiate, legănându-şi capul, cu ochii vii, mari şi visători, absenţi din larma şi mişcarea de stup a Capitalei, şi pierdut într-o viaţă lăuntrică, adâncă şi concentrată. Surâsul ironic al buzelor groase şi senzuale era îndulcit deseori de francheţea expresiei sale binevoitoare şi călduroase. Firea sa era mai mult distantă, dar expansivă şi generoasă în intimitate. Vorbea franţuzeşte cu facilitate şi eleganţă, şi era cu toată lumea de o politeţe plină de tact. Soţia sa, dna Ana Macedonski, născută Ralet-Slătineanu, micuţă, subţire, delicată, cu ochi mari şi negri, semăna la cap cu contesa Ana de Noailles, era sora prietenului meu, George Slătineanu, preşedinte la Consiliul legislativ, şi a distinsului avocat Manolache Slătineanu. Stam de vorbă cu Ion Luca Caragiale, pe o bancă în Cişmigiu, şi discutam cu el asupra literaturii franceze din secolul al XVII-lea, pe care marele scriitor o cunoştea pe degete, când poetul Macedonski se apropie. Caragiale, care îl tutuia, a început să-l întrebe: "Alexandre, ce e cu marea ta ediţie a Nopţilor?" Poetul răspunde: "Aş vrea s-o public la Monitorul Oficial cu gravuri în lemn." Caragiale, glumeţ, îl întrerupe: "Ce rău ţi-a făcut, Alecule, Monitorul Oficial, de vrei să-l aduci la faliment, or poate pândeşti locul directorului?" Poetul Macedonski începu să râdă, îndreptându-şi lavaliera, care se strâmbase, şi vru să-şi ia rămas bun zicând: "Mi se pare că v-am întrerupt o conversaţie interesantă." "Nu, replică maestrul Caragiale, vorbeam cu Cincinat, care e tânăr, despre arta stilului. Dar ce, nu vă cunoaşteţi? Ăsta e un băiat de viitor. Ţi-l prezint: Cincinat Pavelescu." [Poetul] Macedonski, foarte ceremonios, scoase jobenul şi-mi strânse mâna cu însufleţire, spunându-mi, în franţuzeşte: "Îmi făgăduise cumnatul meu Georges, prietenul dumitale, să te aducă odată în strada Dorobanţilor, dar acum sper că vei veni singur." La colţul bulevardului cu strada Brezoianu, Caragiale ne părăsi dându-ne întâlnire, seara, în Covaci, la berăria pe care o deschisese de curând şi care devenise o adevărată cafenea literară la modă. Acolo am întâlnit pe Coşbuc, pe Delavrancea, pe Vlahuţă, pe Toni Bacalbaşa, pe Ion Gorun, Traian Demetrescu, Teleor, Haralamb Lecca şi alţi scriitori din generaţia aceasta. D-atunci am început să frecventez în mod obişnuit casa şi cenaclul maestrului Macedonski. Când l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că aristocratul acesta rămăsese sub biciuirea protivnică a destinului un revoltat şi un boem incorigibil. Fusese o singură dată funcţionar şi anume prefect de Bolgrad. D-atunci nu visa decât slujbe înalte sau cel puţin direcţia la Monitorul Oficial. Dar a închis ochii fără să-şi vadă visul împlinit. Averea părintească o irosise într-o lungă călătorie în Franţa şi Belgia. Crease la Paris, în apartamentul luxos din rue Bonaparte, pe care-l împodobise cu numeroase scoarţe olteneşti rare şi artistice, un mic cerc literar. Veneau să ia ceaiul acolo, o dată pe săptămână: Laurent Tailhade, ironistul neînduplecat din Au pays du mufle, poetul Stuart Merrill, vigurosul poet, romancier şi eseist, Camille Mauclair, belgianul Albert Mockel, fondatorul celebrei reviste La Vallonie, la care a colaborat şi Alex. Macedonski prin 1887 — 89, şi care a devenit celebră prin contribuţiile literare ale lui Maurice Maeterlinck, Émil Verhaeren, François Viélé-Griffin, José Maria de Heredia, Stéphane Mallarmé şi chiar Paul Verlaine. Târziu, când Macedonski a publicat în franţuzeşte volumul de poezii Bronses, Pierre Quillard, în Mercure de France, a scris într-o notiţă critică: Le grand poéte roumain Alex. Macedonski frappe le vers français sur une enclume dor. Adică: "Marele poet român A. M. făureşte versul francez pe o nicovală de aur!" Apreciat în mediurile intelectuale înalte din Paris, când s-a întors în ţară s-a simţit cam dezrădăcinat, după expresia celebră a lui Maurice Barrés. A fondat atunci revista Literatorul, foarte răspândită în toată ţara şi la care au debutat mai toţi scriitorii noştri cunoscuţi ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex. Djuvara, fost ministru, poet, pictor şi mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian Demetrescu, mi se pare chiar Galaction şi Arghezi. Dar revista aceasta, a cărei deviză era: control de stil, libertate de idei, şi care stârnise un adevărat curent, a dispărut în furtuna provocată de scandalul epigramei contra lui Eminescu. Epigrama aceasta care i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită şi a cărei paternitate maestrul nu şi-a însuşit-o niciodată, nu era nici prea răutăcioasă, nici prea spirituală. Publicarea ei a avut nenorocirea să coincidă cu izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu. Cel care a dat alarma şi a pornit o campanie distrugătoare şi neomenească contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean, cunoscut polemist, autor dramatic şi literat, tatăl celebrei noastre compatriote de la Comedia Franceză din Paris, domnişoara Maria Ventura. Deşi epigrama apăruse ca simplu joc de redacţie pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini şi n-ar fi putut fi introdusă peste noapte la pagina 60 a revistei, totuşi, în timp de 12 ani, lui Alex. Macedonski nu i s-a îngăduit să publice un singur rând de apărare sau de lămurire. Ventura convinsese, prin violenţa campaniei sale, că Macedonski este autorul acelei impietăţi. Din fericire, moravurile acestea s-au schimbat, şi azi, în toată liniştea, putem discuta cu seninătate şi acuzaţia şi apărarea. Iată epigrama în chestiune:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

Chiar dacă epigrama ar fi aparţinut maestrului deşi el a tăgăduit-o necontenit încă suferinţa şi pedeapsa îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporţie cu imprudenţa sau chiar cu vinovăţia autorului. Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc!
Pe la începutul cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori. Când lipsa îl chinuia prea crud, maestrul scria scrisori de o convingătoare elocinţă şi le trimitea, solicitând împrumuturi, când prinţului Sturdza, gânditor generos şi puternic, când lui Const. Arion, mecena larg şi înţelegător al artei şi al suferinţei, când lui Emil Costinescu, fostul ministru de finanţe, suflet frumos ca şi înfăţişarea lui blândă şi patriarhală, când (mătuşii mele) dna Smaranda Bucşan, castelana de la Parepa, când tatălui meu, inginerul Ion Pavelescu, om de inimă [bun şi milos], care iubea şi admira pe marele poet [şi nu ştia să refuze pe nimeni]. De obicei scrisorile obţineau rezultatul dorit. Dar să nu vă închipuiţi că maestrul, când se trezea în posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se ducea să-şi plătească chiria sau să cumpere ceva util casei sale pline de goluri. Nicidecum. Cumpăra jucării pentru băieţi, păpuşi pentru fetiţă, icre, pui, sparanghel şi trufandale scumpe. Şi toate bunătăţile astea se mâncau în farfurii adânci şi ciocnite, pe masa lungă de redacţie, acoperită cu o muşama veche, albă, cu picăţele negre. Furculiţele, cuţitele şi linguriţele erau unele de argint, altele de alamă şi câteva de lemn, dar nici una întreagă. Maestrul Macedonski a fost desigur cel mai mare boem al generaţiei sale. Odată s-a împrumutat, cu doi napoleoni, la bunul cizmar polonez din Dealul Spirei, D. Ştefan, care revenise a patra oară să-i ceară o datorie veche de doi ani. Aşa de mult a ştiut să-l înduioşeze pe acest adevărat amic al familiei, că bătrânul pantofar, care făcuse cizme generalului Macedonski pe când era adjutant al lui Cuza şi asistase la botezul poetului, care se răsfăţa pe atunci într-un leagăn aurit şi în scutece cu coroană, a scos plângând o imensă batistă roşie din buzunarul de la spate al redingotei, şi-a şters ochii şi a desfăcut cei doi napoleoni agonisiţi după alergături obositoare. S-a înclinat adânc şi i-a întins maestrului sărutându-i mâna; nu făcuse nici un efort oratoric ca să-l convingă. I-a amintit numai cum trăia odată şi cât suferea azi, când e silit sa nu-i poată plăti ce-i datoreşte de mult, ba chiar să se umilească a-i cere un împrumut. Bătrânul înalt, spân şi roşcat, a deschis uşa încet şi a dispărut în ceaţa umedă a serii de toamnă târzie. Maestrul, emoţionat el însuşi, a simţit nevoia să iasă în aer şi ne-am dus la cafeneaua Fialcovschi, unde a tratat cu bere, cafele şi dulceaţă pe toţi scriitorii tineri ce consumau, până la venirea noastră, numai pahare cu apă. Nu mult, după cunoştinţa noastră, maestrul a făcut să reapară Literatorul, eu fiind primul-redactor al revistei. Voi povesti, pe scurt, trei întâmplări din timpul colaborării mele la Literatorul şi la tragedia în 5 acte şi în versuri Saul, pe care am scris-o cu maestrul, şi care s-a reprezentat de 9 ori cu mare succes la Teatrul Naţional din Bucureşti, prin 1892, având ca principali actori pe Aristizza Romanescu, C. Nottara, Petrescu şi Maria Ventura. Grigore Ventura uitase de mult campania furioasă contra oropsitului de odinioară. El a scris chiar un articol critic în care susţinea că tragedia noastră e destinată să devină clasică. De altfel, mulţi ani, la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, elevii dau examene de sfârşit de an cu scene din tragedia noastră. Reviu la prima întâmplare de care vorbeam. După o serată dată în strada Dorobanţi la domiciliul maestrului careşi serba onomastica, în ziua de Sf. Alexandru, am fost obligat să improvizez şi eu 4 versuri în onoarea sărbătoritului care propusese, în salonul plin de rude nobile şi de literaţi de toate vârstele şi categoriile, ca autorul celui mai reuşit catren, să fie proclamat prinţ al poeţilor, precum, de curând, fusese ales, la Paris, Leon Diex de un număr mare de scriitori. N-am avut niciodată o natură linguşitoare, aşa se şi explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate şi puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Braşov, pe când alţii, mai mlădioşi şi mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăţiei şi ale gloriei. În seara aceea, în loc să fac maestrului versuri elogioase ca toţi ceilalţi, i-am făcut o epigramă, mi se pare că a fost chiar întâia mea epigramă. Pe când căutam o inspiraţie, văd în fundul salonului un dulap de cărţi cu două rafturi goale. Ca să nu se observe lipsa cărţilor vândute, pentru ca invitaţii să fie bine ospătaţi, amfitrionul aşezase în rafturile goale o colivie, pe care o înveselise, altădată, cântecul unui canar. Şi când mi s-a dat cuvântul, în stupoarea generală, am citit aceste versuri necuviincioase, care au căzut ca o duşe rece peste entuziasmul facil al musafirilor veseli:

Maestrul nostru are o boală:
Îi plac sticleţi. Dar în dulap
Văd colivia că şade goală...
Fiindcă sticleţii-i are-n cap!

A fost un freamăt legitim de indignare. Un scriitor din provincie, înalt şi solid, a propus să mă arunce după balcon în stradă. Dar maestrul, om de societate, a aruncat vina pe oboseala mea. Sosisem cu o jumătate de oră înainte de la Sinaia, şi venisem pe bicicletă. Epigrama aceasta a avut însă un epilog. M-am dus a doua zi să-l iau pe tata acasă de la birou. Era inspector general la CFR. Birourile tracţiunii se găseau imediat lângă academie, acolo unde s-a instalat biblioteca publică, în Calea Victoriei colţ cu Sfinţii Voievozi. Era aproape 12. Eram mascat de o bibliotecă turnantă. Maestrul Macedonski intră. Se duce la biroul tatălui meu şi-i spune: "D-le inspector general, nu ştiţi ce mi s-a întâmplat aseară, de ziua mea? Fiul d-tale, Cincinat, m-a dezonorat, făcându-mi în faţa soacrei mele, dna Slătineanu, şi a unei numeroase adunări, o epigramă care m-a zăpăcit aşa de mult c-am şi uitat că azi la ora 1 am scadenţa unei poliţe de 400 lei care ameninţă să mi se protesteze." Tata a înţeles. A sunat pe dl Poenaru, casierul CFR, şi i-a spus să plătească imediat poliţa poetului. "Îi făgăduisem fiului meu să-i ofer o bicicletă englezească care costă tocmai 500 lei. L-am pus, maestre, la amendă şi n-o să i-o cumpăr decât la vară." Eu m-am făcut ghem după bibliotecă şi am auzit cum poetul a plecat vesel şi mulţumit. Când m-am dus seara, mă iertase şi ne-am reluat colaborarea la Saul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Tata însă m-a dojenit şi m-a rugat să nu mai fac epigrame aşa de costisitoare. El însă era ca şi mine un om cu mâna spartă. Nu cunoştea arta d-a refuza. Odată primeşte un bileţel al cărui scris era simpatic şi bine cunoscut: "Domnule inspector! Deseară voi avea onoarea să fiu tată. Voi da noului meu vlăstar numele d-tale ilustru de Ion. Rog înlesneşte-mă pentru cheltuielile indispensabile cu 400 lei şi de unde daţi să sporească!" Alex. Macedonski, maestrul, uitase că trei luni mai înainte, alt bileţel redactat cam în acelaşi fel spunea: "Dacă soţia mea naşte o fată, îi vom da numele Polina, în semn de recunoştinţă pentru dna Pavelescu, care a fost aşa de bună şi generoasă ca şi d-ta." Bineînţeles că părinţii mei, suflete îngereşti, n-aveau memoria datelor şi făceau pe placul bunului maestru, fericiţi că puteau să-i mai risipească grijile. Voi mai povesti o mică farsă pe care, fără nici o răutate, am făcut-o directorului meu cu prilejul inaugurării, de către regele Carol I, a măreţului pod de peste Dunăre. În ziarul Ţara, inspirat de Nicu Filipescu, apărând clişeul podului, primul-redactor m-a rugat să improvizez o odă regelui Carol, care a şi apărut seara în ediţia specială a ziarului. Poema mea a dat ideea maestrului Macedonski să facă şi el un madrigal regelui în Literatorul, care tocmai trebuia să apară a doua zi. Nu-mi amintesc decât cele 2 versuri de la sfârşit. Sunt d-atunci cel puţin 40 de ani. Ideea era aceasta:

Pe râul de argint când podul
Întinsu-l-ai, gândea norodul:
"Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
Ai intrat în nemurire!"

Eu însă ducând versurile la tipografie am adăugat de la mine două versuri:

Sau, să mă exprim mai bine:
Eşti acum coleg cu mine!

Le-am iscălit pe toate Alex. Macedonski, am pus să se culeagă repede şi am tras 5 numere cu varianta aceasta, rugând pe tipograful Göbl să trimită acasă 5 numere cu farsă şi 20 cu versurile autentice. Când a sosit băiatul cu revistele, am ascuns ochelarii maestrului şi am deschis nervos pachetul. Revista era imprimată luxos pe o hârtie velină, albă şi groasă. Numărul se prezenta bine. Macedonski îşi caută ochelarii şi-mi spune: "Am impresia că versurile mele erau mai puţine. Au fost 4 şi mi se pare că sunt 6. Ce-o fi blestemăţia asta?" "Maestre, îi răspund eu, mi se pare că-i un zeţar poet. N-o fi completat el poezia, părându-i-se cam scurtă?" "Cum crezi, Cincinat, c-o să-şi permită zeţarul asemenea infamie? Ia citeşte mai bine dumneata să vedem ce e". Şi, cu glas sonor şi patetic, accentuez ultimele versuri:

Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
Ai intrat în nemurire!
Sau, să mă exprim mai bine:
Eşti acum coleg cu mine!

Maestrul se făcuse vânăt şi era aproape să-i vie rău. "Sunt desfiinţat. O să mă crează regele nebun. Repede la tipografie să oprească tirajul." Dar dna Macedonski, mai calmă, luase un număr din cele bune şi-i spuse: "Alexandre, trebuie să fie o farsă. Linişteşte-te! Nu vezi că dnul Cincinat râde?" Maestrul trecu brusc de la excesul supărării la un râs vesel şi zgomotos. "D-ta eşti vinovatul! Mă miram să aibă tipograful atât curaj." Şi în focul care ardea, aruncă unul câte unul numerele buclucaşe, adăugând zâmbitor: "Trebuie să recunosc că farsa a fost admirabilă. Bravo!" Iată şi a treia anecdotă, vie şi trăită acum 42 de ani, când lucram împreună cu maestrul la tragedia Saul. Fiind student la Drept, urmam dimineaţa cursurile universitare. După prânz asistam la prelegerile magistrale ale lui Titu Maiorescu. Colaboram şi la diverse cotidiene. Seara ieşeam cu Macedonski, colindând berăriile sa ne întâlnim cu George Coşbuc, Caragiale şi alţii. În serile când trebuia să scriem, ne întorceam devreme şi, pe masa lungă de lemn, acoperită cu celebra muşama, în faţa unei carafe cu bere blondă, începeam colaborarea. Ziua discutam asupra scenelor şi psihologiei personajelor, consultând Biblia şi alte cărţi necesare. Ne apucam de scris e un fel de a vorbi. În fond cel care scria mai mult eram eu. Maestrul se plimba de-a lungul odăii şi medita, aruncând spre tavan valuri de fum şi priviri inspirate. Era obiceiul ca eu să aştern 40-50 versuri, fie în dialog, fie în tiradă. După efortul acesta mă opream la un vers rebel care întârzia şi atunci rugam pe maestru să-mi dea voie să mă odihnesc şi să facă el versul refractar. El, foarte graţios, se aşeza pe scaun. Îşi vărsa un pahar de bere. Îşi reaprindea ţigara începută. E cunoscută anevoinţa şi truda ce împiedicau scrisul curent al marelui poet. Celebra epigramă dedicată lui Alecsandri, care tolerase artistului ce interpreta pe Zoil în Fântâna Blanduziei să imite capul şi mustăţile lui Alex. Macedonski, l-a costat o noapte întreagă şi o zi de cizelare minuţioasă. Epigrama e însă în adevăr frumoasă:

Orbit de-al gloriei nesaţiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa mă faci Zoil,
Când singur tu te faci Horaţiu!

Cu cât se îndârjea să găsească versul ce fugea, ca nisipul printre degete când te izbeşte un val de mare, cu atât inspiraţia vagabondă şi protivnică se depărta şi-l înfrunta, şi-i suia sângele în tâmple ca să-i paralizeze putinţa d-a găsi cuvântul care trebuie. Atunci îmi spunea glumind: "Mi se pare că mi-ai blestemat tocul să nu poţi scrie decât dumneata cu dânsul" şi, zâmbitor, mă poftea să continuu, iar eu mă supuneam bucuros. Partea cea mai grea venea însă după completarea scenei întregi. Atunci maestrul citea cu voce tare, tărăgănată şi declamatorie, ca la Comedia franceză, versurile scrise. Le elogia decretându-mă un adevărat geniu. Maestrul era, de altfel, extrem de generos în laude ditirambice cu toţi tinerii literaţi care constituiau cenaclul său. După apoteoza laudativă, cu un surâs mai rece adăuga: "Până acum am admirat poetul şi improvizatorul, acum trebuie să intervie artistul. Primele 8 versuri sunt perfecte ca idee, formă şi sonoritate. Să-mi schimbi însă cele 4 rime următoare care sunt palide şi dezlânate. Versul acesta trebuie să sfârşească în mod lapidar." De cele mai multe ori îndreptam fără să murmur rimele cerute de exigenţa implacabilă a maestrului. Odată, însă, obosit de cele 70 — 80 de versuri scrise între orele 9 şi 12, şi mai cu seamă de rigoarea schimbărilor ce mi se impuneau, am refuzat net să le mai fac, rugând pe maestru să le modifice chiar el.S-a aşezat nemulţumit la masă, a mai sorbit din halba cu bere şi a început să ciocănească versul ca pe o nicovală roşie. Însă cuvântul catastrofal ce trebuia să înlocuiască o rimă onestă a mea nu putea fi introdus, cu toată silinţa şi meşteşugul de mare făuritor al maestrului. "Chiar pentru d-ta e aproape imposibil..." Dar n-am apucat să termin fraza. Roşu de mânie a sărit în picioare şi m-a apostrofat violent: "Mi se pare că d-ta începi să uiţi cine eşti. Te-am scos, domnule, din mahalaua Batistei şi din fiul unui ingineraş de la CFR, te-am ridicat până la mine fiul generalului Macedonski; băiete, nu-ţi pierde capul şi revino la modestie şi la realitate." Atunci mi-am pierdut capul în adevăr şi i-am ripostat nemilos: "Tatăl dumitale o fi fost ministru de război, dar al meu n-are nici o rudă care să fi trădat pe Tudor Vladimirescu." În culmea furiei şi a indignării, Macedonski a pus mâna pe un cuţit de tăiat hârtie, destul de masiv, ce dormita pe masă, şi mi-a dat o lovitură în piept. "Mori, mizerabile, dacă-mi ofensezi străbunicul!" Apoi a izbucnit într-un râs nervos, dar jovial, fiindcă pumnalul, fabricat dintr-un fel de hârtie, se ghemuise şi nu-mi pricinuise nici un rău. "Am vrut să te sperii, Cincinat, şi să nu-mi mai răspunzi altădată chiar când ai avea dreptate. Eu sunt un om necăjit, am trecut prin multe. Tu eşti tânăr, trebuie să te stăpâneşti şi să rabzi. Hai mai bine să ieşim! Berea nu e gustoasă decât la berărie. Şi iată mi-a venit şi versul. Bravo! A quelque chose malheure est bon." Şi a doua zi am început colaborarea fără nici un incident".