„Orice își dorește Lola, Lola primește.”

Nu stiu daca v-a picat in mana romanul “Becoming Lola” de Harriet Steel. Multi dintre voi vor stramba, probabil, din nas: un roman subtire, de rasfoit in tren. Poate, sincer, nu sunt una dintre fanii ei, dar trebuie sa recunosc faptul ca acest roman mi-a placut pentru ca respecta realitatea, fraza este curata si frumos scrisa. Naratiunea urmareste viata Lolei Montez, nascuta Elizabeth Rosanna Gilbert, devenita Eliza James, rebotezata cu numele de scena Lola Montez, innobilata cu titlul de Contesa de Landsfeld intr-un timp record de 35 de ani. Ea este cunoscuta ca dansatoare si actrita irlandeza , devenita ulterior dansatoare exotica, curtezana si amanta regelui Ludwig I al Bavariei.  Victorienii s-au referit la ea numind-o "La Grande Horizontale," denumire caracteristica doar curtezanelor. Desi pretindea ba ca este fiica ilegitima a poetului Lord Byron, ba a unui celebru  matador,  de fapt era fiica a unui soldat englez in varsta de 18 ani, casatorit aproape fara sa stie cu o fata de 14 ani. Eliza s-a nascut in data de 17 februarie 1821 in  Grange, comitatul Sligo din Irlanda, iar dupa doi ani de la nasterea ei, familia sa s-a mutat in India. La doar cateva luni dupa sosirea lor in India, tatal a murit de holera, iar mama s-a recasatorit si a trimis-o in Scotia, la parintii tatalui ei vitreg. Acestia, prezbiterieni piosi, au fost socati de apucaturile fetei rebele ce alerga aproape goala pe strazi cat era ziua de mare si, ca sa o tempereze, au trimis-o la o scoala din Paris, unde a invatat limbi straine.

A terminat scoala la 19 ani, iar cand s-a intors in Irlanda, deoarece mama sa planuia casatoria ei cu un indian de 60 de ani, aceasta a fugit cu locotenentul Thomas James, cel care o insotise pe mama ei in voiajul de intoarcere din India la Bath. Locotenentul era cu 13 ani mai mare decat ea si nu dupa mult timp de la casatoria lor, acesta a parasit-o pentru alta femeie, lansand-o sa se descurce singura. Cand a aflat ca Elisa l-a inselat, acesta a cerut divortul,  dar aceasta a fugit in Spania ca sa studieze dansul, fara sa legalizeze despartirea. In 1840, ea a sosit la Paris sperand sa devina renumita ca dansatoare si actrita. Cu ajutorul a doi admiratori, Lord Malmesbury si Lord Brougham, ea si-a schimbat numele in Lola Montez  si s-a recomandat "dansatoare spaniolă." Cel care a ajutat-o sa isi faca un nume a fost proprietarul unui ziar  si un respectat cronicar, Alexandre Dujarier. Lola si-a jucat rolul de amazoana, iar dupa 2 saptamani s-a mutat la el acasa.  Desi era pus intr-o situatie stanjenitoare in societatea parisiana, acesta a promovat-o ca si dansatoare si a cerut-o in casatorie. Nu au apucat sa se casatoreasca, dar cert este un singur lucru: ca Dujarier a fost singurul barbat pe care Eliza l-a iubit in viata ei. Prin intermediul lui i-a cunoscut pe Balzac, Victor Hugo, George Sand si Lamartine. Lola a devenit faimoasa dansand „dansul păianjenului” intr-o costumatie considerata pe atunci obscena si expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.” In urma unui scandal conjugal, Dujarier a mers singur la o receptie unde erau invitati cei mai bogati tineri din aristocratia parisiana. Ametit de alcool, el l-a insultat pe criticul dramatic Jean-Baptiste Rosemond de Beauvallon, care l-a provocat la duel. Desi a doua zi a incercat sa aplaneze conflictul, iubitul Lolei a fost ucis, iar  aceasta a parasit Parisul in lacrimi. Cand s-a intors in Anglia, deja isi schimbase numele in Maria Dolores de Porris y Montez – „dar spuneţi-mi Lola” si se prezenta ca fiica unui nobil spaniol bogat, de profesie dansatoare. Lola era o bruneta focoasa, cu ochi albastri care „scăpărau scântei…, cu un nas desenat…. şi sprâncene frumos arcuite.” „Frumuseţea ei era lipsită de cusur. Dansul ei reprezenta o invitaţie fizică… ea scrie Memoriile lui Casanova cu propriul său corp,” remarca un critic in presa.

Desi era o tanara foarte frumoasa, era foarte capricioasa, nazuroasa, temperamentala, colerica, incapatanata , imprevizibila si apriga la manie. Lola avea o inteligenta nativa  uimitoare, care mintea cu atata convingere incat numai ea putea stabili granita dintre adevar si minciuna. Temperamentul ei insa atragea barbatii ca magnetul, fierul. Avea o latura violenta care fermeca: cravasa devenea in mana ei un instrument de pedeapsa pentru barbatii care o suparau, iar acestia considerau incidentul ca pe-o experienta aproape sexuala. Se povestea ca odata, un iubit a dezamagit-o intr-o partida de amor, motiv pentru care ea ar fi scos pistolul si ar fi tras in el. Doar norocul l-a salvat pe bietul nepriceput care a scapat de ploaia de gloante fugind pe fereastra, cu pantalonii in vine. La intoarcerea din Spania, deja era o femeie versata, cu o clientela atent aleasa, care, desi era angajata in multiple relatii, s-a casatorit cu unul dintre admiratorii ei, chiar daca oficial nu era inca divortata de Thomas James. In toate relatiile ei nu urmarea decat banii, pe care ii cheltuia in mare graba, astfel incat sa aiba motivul de a se napusti asupra altei victime. Lola Montez dorea sa fie cunoscuta si iubita de barbati bogati si puternici.  Cu un apetit sexual peste medie, a avut numerosi amanti, printre care  compozitorul Franz Liszt,  fiul unui oficial britanic, Robert Peel, Alexandre Dumas, jurnalisti, oameni influenti, culminand cu regele Ludwig I al Bavariei.

Pe compozitorul Franz Liszt l-ar fi cunoscut la Dresda si au avut o relatie pasionala, pana cand  Lola a devenit geloasa pe admiratoarele lui. Desi se zice ca Liszt avea reputatia unui mare crai, acesta  era atat de epuizat de Lola, incat, odata, pe cand  aceasta dormea, a incuiat-o in camera de hotel si a fugit, uitand sa se mai intoarca la ea vreodata, dar a lasat in schimb la receptia hotelului o suma generoasa de bani pentru daunele pe care avea sa le provoace Lola cand se trezea. Intr-una dintre calatoriile sale la Varsovia, l-a intanit pe viceregele Poloniei - un batran bogat si victima sigura – care s-a indragostit ca un prost de Lola. I-a dat o casa superba si diamante cu conditia sa devina amanta lui. Greu de imaginat cat de respingatoar putea sa fie acesta de vreme ce Lola l-a respins, renuntand la toate bogatiile oferite. Viceregele s-a simtit insultat de refuz si a încercat sa se razbune solicitand sa fie scoasa din spectacol, nestiind ca Lola temperamentala avea curajul sa iasa pe scena si sa faca publica aceasta situatie stanjenitoare pentru el si pentru familia lui.

 

Pe Ludwig I l-a intalnit in anul 1846, la München, prin intermediul aghiotantului sau, contele Otto von Rechberg, si caruia i-a devenit amanta in scurt timp. Momentul a fost unul memorabil: se zice ca Ludwig ar fi refuzat sa o primeasca pe straina care venise sa ceara favoruri, dar regele nu stia ca Lola pusese la cale o regie demna de cel mai tare spectacol: auzindu-l pe rege refuzand audienta, aceasta i-a impins pe cei doi soldati din garda care pazeau usile biroului si a intrat cu partea din fata a corsajului rochiei rupta si cu sanii goi. Dupa 2 zile si jumatate, Lola isi croise drum pe scena aristocratiei bavareze. Atunci, Ludwig avea 60 de ani si era regele Bavariei de 21 de ani. Pe parcursul domniei sale, Bavaria marcase un mare succes financiar, iar München-ul devenise un centru cultural, artistic si universitar de talie europeana. In plan privat, regele nu se mai simtea atras de sotia sa, care era mama celor 8 copii ai lor, iar aceasta, devotata familiei si poporului, trecea cu vederea aventurile extraconjugale ale sotului ei. Nici macar ea nu se astepta ca batranul de 60 de ani, un intelectual versat si un tip calculat cu visteria regatului, dar cu obrajii patati de varsat de vant ar putea sa faca o pasiune pentru o curtezana, iar aceasta sa raspunda sentimentelor lui. Lola isi jucase cartea si il impresionase cu cunostintele sale lingvistice pe regele caruia ii placea Spania si limba spaniola. Dar Lola era frumoasa si versata, astfel incat nu i-a fost greu sa-l farmece pe regele care devenea tot mai increzator in minciunile Lolei. Aceasta l-a convins ca facea parte din patura aristocratica, dar familia ei se destramase in momentul in care pierdusera intreaga avere. Regele o alinta intr-o spaniola „nativă”: „Yo te quiero con mi vida” si singur marturisea unui prieten: „Sunt ca Vezuviul, care părea secătuit complet când a erupt din nou”, „Sunt prins în mrejele pasiunii ca niciodată… M-am trezit din nou la viaţă, sunt iar tânăr şi universul îmi zâmbeşte.” Lola a devenit amanta oficiala a regelui, care a inceput sa apara in public la bratul ei, apoi i-a cumparat si mobilat un apartament de pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din München. Desi avea reputaţie de zgarcit , el i-a oferit o renta anuala de 10.000 de florini si 20.000de florini  pentru redecorarea resedintei. Asta in vreme ce ministrii cabinetului erau platiti cu 6000 de florini pe an.

Dar Lola nu putea fi satisfacuta doar cu atat. Dorea cristaluri, argintarie, bijuterii. Cu cat apropiatii regelui incercau sa ii reduca cheltuielile, cu atat se ambitiona Lola sa primeasca mai mult. Iar Ludwig i-a dublat renta! Desi consilierii regali continuau sa ii atraga atentia regelui ca intreg  Munchen- ul era scandalizat de infidelitatile Lolei, regele era orb.  „Mă pot lipsi de soarele de pe cer”, spunea regele, „dar nu şi de strălucirea Lolitei în sufletul meu.” Regele a iubit-o ca nebunul, oferindu-i daruri fara numar, unul mai scump si mai ciudat decat altul, printre care si o trasura placata cu aur si captusita cu blana de hermina. Un an mai tarziu a fost innobilata cu titlul de Contesa de Landsfeld , chiar de ziua regelui, la data de 25 august 1847. Dar titlul nobiliar a incurajat-o pe Lola sa fie si mai aroganta, si mai sfidatoare, iar lumea o detesta din ce in ce mai tare. Si cu cat regele o iubea mai tare, cu atat poporul o respingea mai tare. Se pare ca au fost anumite incidente care au revoltat populatia orasului:  intr-o zi cand calarea, un domn mai in varsta i-a taiat calea, calare fiind si el, si, neputand sa-l depaseasca, Lola l-a lovit repetat cu cravasa. Alt incident facea referire la cainele sau care atacase un trecator, iar Lola, in loc sa sa-l ajute pe bietul trecator, l-a lovit cu lesa.

Contesa fiind, aceasta si-a construit un palat si a inceput sa se amestece in politica, devenind persoana cea mai influenta din regat. Nu dupa mult timp, populatia a inceput sa se revolte scandand pe strazi: „Raus mit Lola“ („Afară cu Lola”). Deoarece poporul cerea expulzarea ei din tara, iar tensiunile erau atat de mari incat regele se temea sa nu isi piarda tronul, acesta i-a propus Lolei sa plece din Bavaria, oferindu-se sa o intretina in continuare. Cand Munchen-ul s-a revoltat si a distrus locuinta Lolei , aceasta a fugit la Frankfurt. Dar contesa Lola nu a pierdut vremea si s-a mutat cu un amant mai tanar in Elvetia, pe care îl întretinea din banii regelui. Dupa fuga ei, furia poporului s-a intors impotriva regelui, care, in luna martie a aceluiasi an, a fost obligat sa abdice in favoarea fiului sau, Maximilian, dar nu i s-a permis batranului indragostit sa o insoteasca pe Lola in exil. Maximilian ii spusese tatalui sau ca si o simpla vizita de curtoazie facuta Lolei ar putea pune in pericol monarhia. In toata aceasta perioada, Lola isi schimba amantii si cerea bani batranului rege. Cand Ludwig s-a convins ca fusese jucaria din mainile rapace ale Lolei, acesta  a fost cuprins de disperare si durere, dar nu si-a permis luxul de a nu-i mai trimite bani.  Lola il ameninta ca vinde unui ziar scrisorile lui ridicol de patimase, facandu-l de ras. Cand Ludwig i-a dat si ultimii bani ceruti, aceasta i-a returnat scrisorile. Dupa acest episod, Lola s-a intors in Anglia si a  sedus un tanar ofiter cu o cariera promitatoare,  George Trafford Heald, fiul unui influent avocat. Desi inca nu divortase, ea s-a casatorit in 1849 si nu dupa mult timp a fost arestata pentru bigamie. A reusit sa fuga in Spania, impreună cu noul sot, dar pe care l-a parasit nu dupa mult timp.

In 1851 numele ei este regasit pe afisele de cabaret de pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii, iar in 1853 s-a casatorit cu Patrick Hull, impreuna cu care s-a stabilit in Grass Valley, California, pentru o perioada scurta. Aici ea si-a deschis un salon unde afacerea mergea ca pe roate. Clientii veneau si se uitau pierduti la cabinete in stil Ludovic al XVI-lea, la oglinzi de ormolu, la bijuteriile primite in dar de la  Ludwig, la patul in forma de lebada, la masa rosie de biliard cu dragoni sculptati pe picioare. Guvernatorii, senatorii si milionarii faceau coada la usa salonului ei. In sfarsit daduse lovitura. Era cineva! Cand Lola a ajuns in America, Lola si-a publicat in 1858 cartea „Lectures of Lola Montez”  (Conferinţele Lolei Montez) in care se lauda cu influenta si rolul pe care l-a jucat ea in istoria Europei, cu renta ei anuala exagerata la suma de 60.000 de florini, incercand sa isi dea si propria definitie in calitate de metresa regala: „o femeie care persistă în păstrarea propriei independenţe şi se hrăneşte din puterea, izvorîtă exclusiv din propria persoană, de a-şi afirma individualitatea şi de a-şi apăra, cu toate mijloacele pe care i le-a dat Dumnezeu, dreptul la o cotă egală din privilegiile lumii.”  Unii sustin ca ar fi decedat la varsta de 39 de ani, altii la 41, cert este ca a murit de pneumonie, in Brooklyn, New York unde a fost ingropată sub numele de Eliza Gilbert.

Nu stiu daca scurtul meu rezumat a reusit sa convinga. Dar pot sa va spun un singur lucru: din punctul meu de vedere, cartea merita citita. In mare parte, respecta adevarul istoric al destinului unui personaj care a marcat prin simpla ei prezenta istoria lumii. Si tocmai in asta consta farmecul romanului: sa realizezi ca sunt oameni care chiar influenteaza destine si schimba harta istoriei unui popor. Parca ni s-a intamplat si noua. Nu-i asa?

Aspasia si politica romaneasca

Astazi am dat fara sa vreau de o carte mai veche, ramasa uitata si prafuita in biblioteca. M-am uitat mirata la ea si m-am gandit: cum am uitat de povestea uimitoare construita in jurul lui Pericle si a frumoasei Aspasia? Se pare ca omenirea isi schimba personajele, dar nu si naravurile. Cate personaje politice actuale sunt actorii unei piese politice esuate si perimate?  In prefata cartii, se facea trimitere la academicianul francez Henry Houssaye care afirmase ca Aspasia,  Cleopatra si Teodora formeaza in antichitate, triada unor “femmes d’amour”, folosindu-se de amor ca sa isi poata exercita influenta si puterea asupra unor oameni politici renumiti epocii careia i-au apartinut, fie ei soti sau amanti.  Aspasia ar fi fost o curtezana inteligenta, Cleopatra -  regina curtezana si Teodora - imparateasa curtezana.  Toate trei au fost femei deosebit de frumoase, inteligente, cu o cultura remarcabila  care au evoluat in preajma unor barbati deosebiti. Aspasia a reprezentat „secolul de aur” al lui Pericle, Cleopatra a evoluat pe fundalul agoniei societatii elene, iar Teodora,  impreuna cu sotul ei, au pus bazele unui nou mileniu de istorie bizantina.

Pe la jumatatea secolului 5 inainte de Hristos, Atena se bucura se cel mai bun exemplu de democratie din intreaga Grecie antica.  Dar aceasta nu se facea simtita si in randul femeilor care erau obligate sa stea in marea majoritate a timpului inchise in casa. Femeile venite din alte parti erau si mai oropsite, fiind condamnate atat prin sex, cat si prin casta. Aspasia a fost o imigranta venita din cetatea Milet, din Asia Mica, sosita in Atena in urma razboaielor persane impreuna cu niste rude. Dupa calculele unor istorici, ea s-ar fi  nascut in jurul anului  468 î.e.n., in orasul Milet, ca fiica unui cetatean ionian, Axiochos. Nu au ramas informatii cu privire la motivul pentru care familia sa ar fi emigrat in Megara, iar apoi la Atena. Tot in timpul acestui exod au emigrat la Atena, celebrul „arhitect-sociolog” Hippodamos din Milet, istoricul Herodot din Halicarnas, filozoful Anaxagoras din Clazomene, stabiliti ca „meteci” (greci necetateni). Acesti ionieni au mutat cel mai infloritor focar de cultura din Asia Mica in capitala elena. Cei mai multi se vor intalni in cercul lui Pericle si al Aspasiei, participanti activi la consolidarea „secolului de aur” al culturii si civilizatiei grecesti. Metecii se sprijineau reciproc , iar Aspasia avea sa fie acuzata ca a favorizat venirea lor in Atena. Desi era de vita nobila, Aspasia nu avea resurse financiare astfel incat traiul sa ii fie asigurat, motiv pentru care a fost obligata sa isi gaseasca de lucru.  Cand ea a ajuns in Atena, orasul era invadat de un val mare de imigranti, fapt care l-a determinat pe Pericle sa instituie masuri dure care sa asigure superioritatea sociala a cetatenilor atenieni, acordand cetatenie  doar emigrantilor care aveau doi stramosi atenieni. Cei care indrazneau sa afirme ca sunt atenieni si nu se putea dovedi asta riscau sa devina scalvi. Daca vreun atenian ar fi avut curajul  se insoare prin inselaciune cu  o straina, iar apoi se descoperea frauda civila, sotii vinovaţi erau trimisi în fata tribunalului (dikasterion). Sotia era vanduta ca sclava, iar sotul pierdea cetatenia, platind o amenda substantiala, iar copiii erau declarati bastarzi si nu beneficiau de dreptul lor de cetatean. Aspasia a încercat să isi depaseasca statutul social prin relatia pe care a avut-o cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena. Desi drepturile femeilor ateniene erau atat de limitate, tinerei emigrante nu i se permitea prin lege sa se marite cu un atenian si nici nu beneficia de putinele drepturi care le aveau femeile capitalei grecesti. Deoarece femeile nu puteau sa devina soldati, fetele erau la nastere lasate de izbeliste, iar cele carora li se permitea sa traiasca erau condamnate sa invete gospodarie si sa stea in casa. Fetele erau maritate la varsta de 14 ani, de regula cu barbati mult mai in varsta decat ele, care aveau stagiul militar facut si se puteau casatori. Dar viata lor nu se schimba defel, pentru ca barbatul se bucura de privilegiile unei societati in care femeia nu conta. Deoarece barbatii preferau sa isi petreaca timpul cu alti barbati de acelasi rang social, caminele acestora erau mici, iar camerele toate dadeau intr-o curte interioara. Cea mai utilata si cea mai moderna era sufrageria, deoarece acolo stapanul casei primea vizite, in absenta sotiei sau a fiicelor lui. Dar erau primite in schimb curtezanele de lux, numite hetaire, iar, daca erau mai saraci, prostituate.  Hetairele erau de regula femei straine care ofereau sex, companie si conversatie, deoarece ele erau femei educate si elegante, rafinate si sofisticate. Spre deosebire de sotii si prostituate, acestea se ridicau la nivelul intelectual al barbatilor, putandu-se angaja in conversatii sau dispute cu acestia de pe pozitii egale din punct de vedere intelectual.  In schimbul serviciilor oferite, ele primeau cadouri si bani. Legea prevedea ca hetairele sa-si plateasca regulat impozitul la fel ca si strainii, iar barbatii nu le cereau decat sa fie frumoase si vesele cand apelau la serviciile lor. Hetairele erau femei suple, cu sanii voluptosi, imbracate rafinat si impodobite cu bijuterii si se deosebeau de femeile corpolente si simplu imbracate. Femeile nu puteau divorta decat cu acordul barbatului. Societatea aprecia femeia decenta, supusa si muncitoare, daca se putea si fara personalitate si cu o dota modesta, astfel incat sa fie lipsita de protectie financiara. In cele mai bune cazuri, femeia ateniana putea spera la o buna reputatie si cam atat. Aspasia era  descrisa drept o femeie seducatoare, celebra in perioada respectiva pentru  frumusetea si inalta ei tinuta intelectuala. Numele Aspasia inseamna „cea iubita”, „binevenita”, „placuta”. Aceasta era o femeie instruita, capabila sa sustina un discurs, cu un admirabil talent in arta oratoriei, o prezenta activa in cercul intelectualilor, artistilor, politicienilor si militarilor atenieni. A predat filosofia si retorica, si-a castigat reputatia, incat Sofocle a fost obligat sa o ridice la rang de profesor.  Ea a infintat un loc de dezbateri unde participau cei mai importanti oameni din stat si toata intelectualitatea vremii. Aspasia a practicat rationamentul socratic si s-a straduit sa il aplice inclusiv in  relatiile matrimoniale. Cicero a consemnat un dialog intre Aspasia si sotia lui Xenofon, la care ar fi participat si filozoful.
- Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?
- Pe ale ei.
- Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?
- Pe ale ei, desigur.
- Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?
Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea”. Se pare ca Aspasia lupta inca de pe atunci pentru emanciparea femeii si era un promotor al egalitarismului intre sexe. Insusi Socrate avea o mare consideratie pentru calitatile intelectuale ale Aspasiei. Intrebat de Menexenos daca ar fi în stare sa rosteasca in public un discurs funebru, Socrate i-ar fi raspuns ca da, deoarece a fost indrumat de  catre profesori alesi: Connos, fiul lui Metrobios, i-a fost profesor de muzica, iar Aspasia de retorica. Iata cuvintele lui Socrate: „N-ar fi deloc de mirare, Menexenos, sa fiu chiar si eu în stare sa vorbesc, întrucât am avut parte de o profesoara nu prea rea de retorica, ba chiar dimpotriva, de una care a format si alti retori, multi si buni, printre care si pe unul cu totul deosebit între eleni, pe faimosul Pericle, fiul lui Xantippos“. Aspasia si-a petrecut cea mai mare parte a  vietii la Atena, in secolul ccnd Pericle realiza cea mai dezvoltata forma a democratiei antice. Atunci Atena domina marile cu flota Pireului, iar filozofii, literatii si artistii din intreaga lume elenica mergeau la Athena. Tot atunci, Acropola era decorata cu cele mai  frumoase cladiri si sculpturi care ne-au ramas din antichitate. Aspasia, ca partenera a lui Pericle, a fost parte si martor a  infloririi ateniene din „veacul de aur” al culturii elenice din vremea lui Pericle.

Cand Aspasia l-a intalnit pe Pericle, ea avea 25 de ani. Pericle fusese casatorit cu o ateniana bogata, de care se despartise dupa cativa ani si cu care avusese doi fii, pe Xanthippos si pe Paralos. cand cei doi au divortat, Pericle avea aproape  40 de ani si era in plina ascensiune politica. Cand acesta a vazut-o pe Aspasia s-a indragostit nebuneste de ea si a continuat sa o iubeasca pana la moartea sa. Plutarh consemna ca Pericle o saruta pe frunte pe Aspasia ori de cate ori iesea sau intra in casa. Iar Plutarh scria la randul lui: „...unii spun că Pericle a iubit-o fiindcă era înţeleaptă şi se pricepea la politică. Astfel, uneori însuşi Socrate mergea la ea, însoţit de oameni de vază, şi prietenii ei aduceau la ea chiar pe soţiile lor ca s-o asculte, deşi nu avea o ocupaţie frumoasă şi aleasă, ci întreţinea hetaire. Eschines spune că şi Lysicles, ciobanul, dintr-un om lipsit de vază şi de rând a ajuns cel dintâi la Atena, având legături cu Aspasia, după moartea lui Pericle. În dialogul Menexenos allui Platon, chiar dacă începutul este scris pe un ton glumeţ, există şi adevăr, şi anume că Aspasia avea faima de a fi avut legături cu mulţi atenieni, datorită talentului ei retoric. Este totuşi limpede că dragostea lui Pericle pentru Aspasia a fost mai mult erotică… luând pe Aspasia a iubit-o în chip deosebit”. Farmecul, cultura şi înaltele calităţi spirituale, oratorice si afective ale Aspasiei straluceau in „salonul intelectual” din casa lui Pericle, unde se intrunea elita aristocratiei si intelectualitatea  din Atena. Ca o ironie, tocmai legile instituite de el i-au interzis sa o ia de nevasta, condamnadu-i sa traiasca in concubinaj. Pericle a luat-o pe Aspasia acasa si i-a facut un copil. Pericle prefera sa stea cea mai mare parte din timp acasa, cu Aspasia, ocupandu-se de  guvernare si restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul razboaielor persane. Ea devenise consilierul lui politic. Daca legile implementate chiar de Pericle nu le permitea casatoria legala, Aspasia se bucura  de libertate deplina in casa barbatului ei, unde era suverana si nu muncea ca o sclava. Acolo traia insa in afara societatii, in gineceu, unde numai sotul si cele mai apropiate rude aveau acces. Desi public era considerata  „metresa” lui Pericle, ea a fost respectata ca sotie legitima de catre toti cei apropiati lui.  In calitate de curtezana,  ea trebuia sa-i primeasca pe prietenii lui Pericle, fapt nepermis unei sotii legitime si unei cetatene ateniene. Aspasia fascina prin frumusetea sa fizica şi intelectuala, iar printre admiratorii ei se numarau Anaxagoras, Fidias şi Socrate, doar cativa dintre cei care calcau pragul gineceului. Conditia sociala a femeii ioniene era mult mai ridicata fata de rigida Grecie continentala. Femeia ioniana era mult mai cultivata decat cea ateniana, predestinata doar treburilor gospodaresti. Insusi istoricul Tucidide spunea ca „cele mai bune femei sunt acelea despre care se vorbeşte cel mai puţin”. Dar Aspasia a stralucit si s-a vorbit mult despre ea. Invidia starnita in randul societatii feminine ateniene, cu un nivelul scazut din punct de vedere social si intelectual, s-a transformat in indignare publica in randul paturii conservatoare. Prezenta strainei in caminul celui mai de seama barbat politic nu putea sa treaca neobservata. Desi Aspasia se impusese ca o femeie respectata prin spiritul sau si ducea o viata retrasa, ea se afla in casa celui mai vizibil om din Atena. Astfel ea a devenit  subiectul barfelor si satirelor, a rautatilor si invidiilor  femeilor din aristocratia ateniana traditionala. Desi atenienii sprijineau politica administrativa a lui Pericle, ei condamnau viata lui particulara. Desi Pericle divortase inainte cu 10 ani de prima lui nevasta, inainte sa o intalneasca pe Aspasia, acestia sustineau ca isi izgonise nevasta din casa, mama celor doi fii legitimi ai sai, si o adusese pe Aspasia pe care o instalase in locul ei fara nici cea mai firava urma de discretie. Amantele erau intretinute in taina, secret cunoscut, insa, de toata lumea.  Intre Pericle si Aspasia a fost vorba despre o casatorie formala, un fel de concubinaj recunoscut de catre  legile ateniene, prin care „sotul” devenea tutorele „sotiei”. Copiii rezultati din acest concubnaj  nu beneficiau de drepturi politice, neavand cetatenie, dar le erau garantate drepturile civile, ca si in cazul oamenilor nascuti liberi (meteci). Tocmai aceasta afisare fatisa i-a intors pe cetatenii Atenei impotriva ei, defaimand-o fara mila in pietele publice. Poetii nascoceau zicatori deocheate, in care o comparau cu Thargelia, puternica sotie si curtezana ioniana care avusese 14  barbati, care ajutase dusmanul in timpul razboaielor persane. Cratinos i-a ridiculizat intr-un dintre satirele sale pe Pericle si pe Aspasia, pe care o numeste „tarfa cu ochi de caine”:

„Desfrâul cel josnic, ăsta dă naştere Aspasiei-Hera,
Femeia de moravuri uşoare, cu ochi de câine”,

iar Eupolis, in piesa „Demele”, reda dialogul dintre Pericle si Myronides, cu privire la fiul nelegitim al Aspasiei. Primul întreabă:

„Nelegitimul îmi trăieşte ?”
Iar al doilea răspunde:
„De mult ar fi un bărbat, dacă de ocara
Femeii de moravuri uşoare nu s-ar teme”.

Desi Aspasia era o intelectuala rafinata, o mama si o iubita devotata, barbatii atenieni o simteau ca pe o amentintare a societatii ateniene, construita pe relatii de sclavie,  si suprematia castei barbatilor.

Pentru acestia, Aspasia, femeie si straina, nu era altceva decat o revolutionara deghizata intr-un periculos seducator. Poetul comic Hermippus a acuzat-o ca se comporta imoral si ca ii aduce ateniene libere lui Pericle. Dupa Hermippos, casa lui Pericle devenise „un bordel pentru regele satirilor”, pangarita de  curtezane, printre care si femei ateniene casatorite. Amanuntele asupra procesului deschis Aspasiei le gasim narate la Plutarh: „În acelaşi timp, Aspasia a fost adusă în faţa judecăţii de către comicul Hermippos [anul 432], învinuită fiind de lipsă de respect faţă de zei. Acuzatorul o mai învinuia că primeşte la ea femei libere şi-i înlesneşte lui Pericle întâlnirea cu ele. Diopeithes a mai scris o propunere de hotărâre, prin care se poruncea să fie traşi în judecată toţi cei care nu cred în zei sau cei care predau învăţături asupra regiunilor cereşti, voind să dea vina pe Pericle şi pe Anaxagoras. Primind deci poporul propunerea şi dând urmare învinuirilor, se vesteşte îndată prin crainic… Pe Aspasia a putut să o scape Pericle, vărsând multe lacrimi pentru ea la proces, după cum spune Eschines şi rugând pe judecători”. Desi procesul avea o motivatie vadit politica, unele invinuiri erau legate de reprosurile ce se aduceau filosofiei insasi, asociata cu luxul si trandavia, cu vinul si desfraul. Platon insusi deplangea soarta filosofiei a carei imagine publica fusese degradata de catre oameni care, in numele filosofiei, duceau „o viata trândava, desarta si rusinoasa“ Ca străina, Aspasia nu s-a putut apara in fata  judecatorilor, dar Pericle a pledat cu atata convingere in favoarea ei, incat juriul a achitat-o. Aceasta victorie impotriva rautatii si calomniei intentionate i-a legat si mai tare pe cei doi.  In anul 430 i.Hr. suprapopularea cetatii a dus la izbucnirea epidemiei de ciuma care a ucis  o treime din soldaţi si un sfert din populatia civila. Pericle a fost demis din functie, acuzat si condamnat pentru luare de mita. Fiii sai legitimi decedasera in timpul molimei cand Pericle s-a trezit in dizgratie si fara urmas.  Pericle a pledat in repetate randuri pentru recunoaşterea statutului fiului sau bastard, iar  atenienii i-au acordat intr-un final tanarului Pericle cetatenia, dar nu si mamei sale.  Ulterior, Pericle a fost reabilitat si reinstaurat in functie, dar ciuma l-a rapus nu dupa mult timp, lasand-o pe Aspasia, din nou, fara aparare. Dupa moartea lui Pericle, cum fiul ei mostenise averea tatalui, ea a devenit concubina unui negustor de oi, Lysicle, care era si un general cunoscut. Acesta era un barbat mai tanar decat Pericle,  bogat si ambitios. Acesta era unul dintre barbatii impresionati de inteligenta si frumusetea ei. Dar relatia lor a fost scurta, deoarece acesta a murit pe campul de lupta cand aceasta tocmai  ii nascuse un fiu. Si Aspasia s-a trezit din nou singura si lipsita de aparare, purtand in brate un alt fiu nelegitim. Sursele istorice nu mentioneaza ce s-a intamplat cu ea dupa moartea lui Lysicle, dar ne imaginam ca si-a folosit inca o data inteligenta sclipitoare si bruma de frumusete care ii ramasese pentru a razbate intr-o societate care se temea de ea si care o dispretuia. Aspasia a fost atacata in comediile marunte ale secolului 5 î.e.n., dar elogiata si respectata de comentatorii lui Socrate si Platon. Plutarh nota si el: ,,Se spune că Aspasia a fost atât de renumită şi faimoasă, încât şi Cyrus, cel care s-a luptat cu fratele său, regele perşilor, pentru stăpânirea perşilor [anul 400 î.e.n.], a dat numele de Aspasia femeii din haremu-i, pe care o iubea mai mult… şi căzând Cyrus în luptă, ea a fost dusă la rege (Artaxerxes al II-lea) şi a avut o foarte mare trecere”. Va-ntrebati ce are Aspasia de-a face cu politica romaneasca. Din punctul meu de vedere, multe.
V-ati intrebat cate Aspasii (feminine si masculine) inregistreaza viata noastra politica de azi? Dar cate hetaire, sotii casnice si prostituate? Cum te urca si cum te coboara gloata manipulata nu de idealuri personale , ci de interese de casta? Si-atunci ma-ntreb: oare cand omenirea se va opri pentru o clipa si isi va invata lectia? Niciodata. Istoria nu e facuta de persoane, ci de gloate. Iar gloata este manata de instincte, nu de idealuri.

Have a blessed Thanksgiving Day!

“I will praise the name of God with a song,

And will magnify Him with thanksgiving”

~Psalm 69:30~

 

Exista o sarbatoare pe care o astept tot anul: Craciunul. Daca ar fi dupa mintea mea, ar trebui sa fie Craciun in fiecare zi! Iubesc spiritul acestei sarbatori, nerabdarea Ajunului, frumusetea bradului impodobit, iubesc traditia si simbolistica lui. Daca ar fi fost sa imi aleg o alta sarbatoare pentru sufletul meu, mi-ar fi placut sa sarbatorim si noi Thanksgiving Day. Cred ca, pe parcursul unui an in care tot alergam ca disperatii, ar trebui sa ne oferim ragazul unei singure opriri si sa ne gandim pentru ce ar trebui sa fim recunoscatori lui Dumnezeu, noua si familiei noastre, pentru anul ce-a trecut. Problema este ca nu stiu cati dintre noi ar practica acest exercitiu cu sinceritate deplina. Pentru ca stiti cum e, Dumnezeu iti da, dar nu iti baga si in buzunar. Iar noi, romanii, suntem obisnuiti sa ne bage cineva in desaga si, daca nu primim pomana, intotdeauna sunt altii de vina si niciodata noi. Atunci sarbatoarea s-ar transforma in opusul ei: sarbatoarea celor nerecunoscatori, iar corul reprosurilor si neimplinirilor ar fi atat de vehement, incat am reinventa cuvantul sarbatoare, care ar putea deveni sinonim cu revolta. Dintr-o sarbatoare dedicata familiei si prietenilor s-ar putea transforma in ziua revoltei noastre nationale.

Veche de peste 400 de ani, Ziua Recunostintei – Thanksgiving Day, in limba engleza – este una dintre cele mai importante sarbatori traditionale in America, Anglia, Canada si Germania, desi in spatele acestei zile se afla o istorie diferita. In tarile cu tratitie, Ziua Recunostintei a fost întotdeauna considerata o zi de sarbatoare celebrata in sanul familiei. Primii care au sarbatorit Ziua Recunostintei au fost pelegrinii si puritanii englezi in Coloniile Britanice, astazi Plantatia Berkeley din Vriginia, in 1619, si de catre colonistii si pelerintii din colonia Plymouth, Massachusetts, in 1621. Clima era atat de aspra pentru noii veniti, incat recolta stransa in anul 1621 nu putea sa fie decat un miracol. In semn de recunostinta, acestia i-au multumit lui Dumnezeu organizand o sarbatoare. William Bradford, guvernatorul  regiunii Plymouth, a invitat americanii nativi sa se alature pelerinilor la celebrarea recoltei de porumb din anul 1621, iar sarbatoarea a durat timp de trei zile. Curand, obiceiul a fost adoptat de catre alte colonii din New England. In 3 octombrie 1789, presedintele George Washington a emis prima Proclamatie de Ziua Recunostintei, declarand ca aceasta va fi  "o zi de multumire publica" si ca "joia din data de 26 a lunii Noiembrie sa fie dedicata de catre oamenii din aceste state" pentru a celebra Ziua Recunostintei. În urma proclamarii, America a sarbatorit festivalul national mentionat in noua constituție.

Cea care a impus Sarbatoarea Recunostintei ca sarbatoare nationala, a fost jurnalista Sarah Josepha Hale. Ea a scris numeroase articole si scrisori oficiale  presedintelui Lincoln,  iar in 1863, aceasta reuseste sa il convinga  sa declare ultima zi de joi a lunii noiembrie, Ziua Nationala a Recunostintei. Un articol de stiri publicat in pagina 4 din ziarul „Philadelphia Inquirer”  la 27 noiembrie 1863 descrie ca ziua de 26 noiembrie  a fost:
"Ziua cea mai potrivita pentru celebrarea Ziua Recunostintei. În primul rand, vremea era frumoasa. Cerul era senin, aerul curat, proaspat si revigorant,  soarele imbratisa in raze aurii arterele aglomerate ale orasului. Apoi, in al doilea rand, a fost potrivita, deoarece in aceasta zi a venit vestea de confirmare a victoriei redutabilului general Grant.. Magazinele principale au fost toate închise. Un flux nesfarsit de oameni fericiti si bine imbracati au umplut  strazile si tot orasul a fost in sarbatoare. " 

Din acea perioada dateaza si Cartea de bucate in care sunt stranse retetele americane traditionale acesti sarbatori:  minunata placinta de dovleac si friptura de curcan (fript, afumat sau la cuptor), jambon, cartofi piure, cartofi dulci, porumb, sos de afine, de exemplu. Cu toate astea, abia in 1941, in urma rezolutiei date de Congresul SUA, Ziua Recunostintei devine oficial sarbatoare nationala. In America, majoritatea afacerilor, cu exceptia magazinelor,  sunt închise joi si vineri in saptamana cu Thanksgiving pentru a permite tuturor oamenilor sa se reuneasca, impreuna cu familia. Tot aici sunt organizate parade cu ocazia carora defilează fanfare scolare si sunt admirate carele alegorice. Ziua de dupa Thanksgiving este o sarbatoare neoficiala, denumita Black Friday (Vinerea Neagra), sarbatoare care marcheaza deschiderea sezonului de cumparaturi de Craciun. In cea de-a doua zi, toti membrii familiei participa la mese festive in familiile largite si servirea unor preparate specifice.

 

In Regatul Unit al Marii Britanii, Thanksgiving este o altă denumire pentru Ziua Recoltei, care se sarbatoreste in biserici si in sate intr-o duminica dupa strangerea recoltei din acea localitate. Sarbatoarea englezeasca nu are aceeasi incarcatura emotionala ca cea americana.  

In Canada, ziua de Thanksgiving se sarbatoreste mai devreme, in a doua zi de luni din octombrie, ca mulțumire pentru o recolta bogata. Originea sarbatorii canadiene se datoreaza unui explorator britanic, Martin Frobisher, care incerca sa gaseasca o cale spre Orient. Deoarece acesta nu a reusit, s-a stabilit în Canada, iar in anul 1578 a tinut o ceremonie, in regiunea care astazi poarta numele de provincia „Newfoundland and Labradorspre” prin care multumea divinitatii ca a supravietuit unei calatorii lungi si periculoase. Ulterior, Frobisher a fost innobilat , un golf din nordul Canadei, la Oceanul Atlantic, primind numele de Frobisher Bay. Colonistii sositi ulterior au continuat traditia. În Germania sarbatoarea se numeste  “Erntedankfest” fiind serbata  incă din vremea colonistilor, astazi fiind celebrata in scoli, prin muzica, dansuri si recitaluri de poeme despre toamna.

 

In traditiile anglo-saxone, preparatul care nu trebuie sa lipseasca de la masa de Thanksgiving este curcanul, din acesta cauza sarbatoarea mai este denumita si ziua curcanului. Preparatele traditionale sunt: Curcanul la cuptor, umplutura, piureul de cartofi cu sos, cartofii dulci, sosul de merisoare, porumbul firt sau copt, ridichi, rulouri, placinta de dovleac si placinta de castane. Invitatii aduc si ei diverse preparate culinare participand la pregatirea mesei alaturi de gazda. In aceasta zi nu se ofera alte cadouri decat cele culinare sau bauturi. Prajiturele si snacks-urile facute in casa de catre copii sunt folosite ca obiecte decorative. Inainte de masa, fiecare participant trebuie sa spuna de ce sunt recunoscatori.  Sezonul de Thanksgiving este unul caracterizat prin generozitate, oamenii contribuind adesea cu mancare pentru organizarea de cine festive pentru saraci sau fac diferite donatii.

Iata  reteta traditionala a acestei sarbatori:

Curcan umplut

Un curcan de cca 2 kg (gata taiat), 100 g orez, 50 g unt, 3 oua, 80 g ceapa, piper, patrunjel, marar, 1 kg castane, sare, ienibahar, 50 ml rom, pipota si ficatul a 2-3 pui.

Reteta

Pentru curcan umplut este nevoie de un curcan tanar, cu carnea frageda. Umplutura se prepara astfel: se taie pipota cit se poate de marunt. Ceapa tocata si pipotele se pun intr-o craticioara de 1 1/2 l, impreuna cu untul sau untdelemnul si orezul, se calesc 2-3 minute la foc mic, amestecand mereu, ca sa se rumeneasca, apoi se sting cu 1/2 l apa fierbinte. Se potriveste de gust cu 1/2 lingurita cu sare si o frunza de telina, si se pune sa fiarba , la foc mic, pana scade lichidul si orezul este moale.Cand orezul s-a racit, se adauga ficatul crud, taiat marunt sau trecut prin masina de tocat, ouale intregi, un varf de cutit sau de lingurita cu piper macinat, o lingurita cu virf de frunze de marar sau patrunjel taiate marunt.Se cresteaza coaja tare a castanelor in cruce, ca apa sa poata patrunde in interiorul lor, fierbindu-se in apa clocotita, cit sa le cuprinda bine, cca o ora. Se curata coaja exterioara a castanelor, cat si cea subtire din interior. Se trec prin masina de tocat impreuna cu ficatul crud si pipota (care a fost calita, in prealabil, cu ceapa in 50 g unt sau untdelemn, la foc mic acoperite cca 20 minute , adaugind cite putina apa pana cand se moaie). La tocatura se adauga ouale crude, un varf de lingurita cu piper sau ienibahar macinat, romul si o lingurita rasa cu sare, amestecandu-se bine. Compozitia se pune in cornet si cu ea se umple curcanul sub piele, exact ca si puiul, si se baga la cuptor.

Am putea spune ca si noi, romanii, sarbatorim „Ziua Recoltei” dar nu stiu cati dintre noi suntem srecunoscatori. “Ziua recoltei” se sarbatoreste aceasta zi intr-un weekend din luna octombrie. De regula sarbatoarea este mutata in piete, unde gospodinele merg sa isi cumpere fructe si legume pentru conservele de iarna. In pietele din orasele mari, sunt organizate spectacole cu muzică românească, se mananca berbecuţ la protap, mititei la gratar, se bea  must si bere.

Ar fi bine sa imprumutam si noi modelul american? Pentru ce sunteti recunoscatori?

Ecoul unei iubiri si singuratatea unei ravasiri

Nu stiu cati dintre voi isi mai amintesc trilogia „La Medeleni” scrisa de Ionel Teodoreanu. Desi mi-e greu sa cred ca ar exista foarte multi dintre noi care sa nu o fi citit. Inca raman la parerea ca autorul a mutat copilaria si adolescenta intr-o zona a eternitatii, transformand-o intr-un model de viata fericita.

Ionel Teodoreanu ramane pentru mine unul dintre cei mai sensibili scriitori din limba romana. S-a nascut in Iasi, la data de 6 ianuarie 1897, ca cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu si al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoara de pian la conservator. El a mai avut inca doi frati,  Alexandru O. Teodoreanu , zis Păstorel, eminent epigramist,  si Laurentiuu Teodoreanu , zis Puiu, fratele mai mic. Bunicii sai erau oameni culti, cu pozitie sociala. Alexandru Teodoreanu, bunicul din partea tatalui, era magistrat, in vreme ce bunicul  dinspre mama, Gavriil Musicescu, era director al Conservatorului si conducatorul corului Mitropoliei. In 1918, tanarul Ionel Teodoreanu a întalnit-o pe viitoarea lui sotie, Maria Ștefana Lupașcu, alintata Lily. Amandoi erau pasionati de literatura, manifestata atat prin setea de lectura, cat si prin pasiunea pentru scris. Desi in 1920 avea sa absolve Facultatea de Drept de la Universitatea din Iasi, el este cunoscut in literatura romana ca unul dintre cei mai de seama scriitori moldoveni. In anul absolvirii, acesta s-a casatorit cu Ștefana Lupașcu , cunoscuta drept scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu. Impreuna au avut doi fii gemeni, Ștefan si Osvald. Din punct de vedere literar, el este considerat un evocator al copilariei si adolescentei, al targului Iasilor si al vietii rurale moldovenesti. George Călinescu îi ironiza stilul usor baroc, poreclindu-l "Metaforel" si, desi nu a vorbit in mod elogios in „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent” despre trilogia  „La Medeleni, aceasta i-a adus un succes rasunator la public si cel mai mare succes de casa inregistrat in librariile romanesti de vreun scriitor roman pana la acea data. Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generatii”.  Teodoreanu nu a renuntat niciodata la meseria sa de avocat, dar nici la statutul sau de literat.

Dupa Delavrancea, se pare ca Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seama avocat-scriitor din tara noastra. Intre 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu a detinut functia de decan al Teatrului Național din Iasi,  singura functie oficiala pe care a avut-o in viata sa. In 1938, a parasit Iasi-ul si a plecat la Bucuresti. A fost apropiat de Sadoveanu, Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius, Tonitza etc. Ionel Teodoreanu a fost un barbat frumos si melancolic, care a starnit multe pasiuni printre femeile din anturajul sau. Multe dintre aceste amoruri au ramas pierdute in ceata timpului, dar unul a razbit prin timp: iubirea sa neimpartasita pentru frumoasa actrita Nadine Gray, pe care Teodoreanu a cunoscut-o imediat dupa mutarea sa in capitala.

Vlaicu Barna, unul dintre prietenii scriitorului avea sa marturiseasca: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă".

Si tot el lamurea enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă".

Nadia Gray s-a nascut la Bucureşti in 1923. Provenea dintr-o familie de evrei, tatal, un refugiat rus, iar mama, basarabeanca. In tinerete, Nadia a fost o admiratoare inflacarata a Regelui Carol al României. Se zice ca intr-o zi a aruncat un buchet de flori de la balconul casei spre cortegiul acestuia, gest pentru care familia ei a avut de suferit ulterior.

Pana la casatoria ei cu  celebrul prinţ Constantin („Bâzu") Cantacuzino, aviator renumit in timpul razboiului, se numea Nadia Kujnir-Herescu. Tatal lui a fost Mihai Cantacuzino, iar mama sa, Maria Rosetti, amandoi descendenti ai unor vechi familii nobile. Numit de catre presa de scandal si “printul playboy”, el a fost un excelent motociclist, a jucat tenis si a fost capitanul echipei Romane de hochei pe gheata la Campionatul Mondial din 1933.

Mama sa, Maria Rosetii, il descria  ca tanar, „brunet cu fata de Rajah – bronozul bataliilor, aspect de arhanghel în uniforma lui albastra, cu semnele aerului, spatiului si focului”. „El se joaca cu primejdia, intimideaza moartea”. El a avut impreuna cu Anca Diamandy o fiica, Maria-Ioana Cantacuzino, viitoarea scriitoare Oana Orlea. Printul si Nadine s-au cunoscut in timpul unui zbor comercial, zbor in care unul dintre motoarele aeronavei a luat foc. Insa tanarul pilot si-a linistit pasagerii aflati la bord si i-a dus teferi si nevatamati la sol. Desi aflat in circumstante deosebite, asta nu l-a impiedicat pe tanarul pilot sa nu remarce frumusetea asbolut uluitoare a tinerei aflate la bordul avionului pilotat de el. Actul de curaj al tanarului print a impresionat-o atat de tare pe Nadine, incat aceasta s-a indragostit pe loc de el. Printul Constantin era considerat asul aviatiei romanesti din cel de-al Doilea Război Mondial, avand 43 de victorii aeriene confirmate si alte 26 neconfirmate. Cand cei doi s-au cunoscut, Nadine era la inceputul carierei sale artistice. Cei doi s-au casatorit, iar dupa terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, o data cu instalarea comunismului, au parasit Romania si s-au refugiat la Paris, iar ulterior aveau sa se stabileasca in Spania.

Tanarul pilot, care doborase pe front atatea avioane ruseşti, banuia ca viata sa avea sa se schimbe dupa instalarea comunismului. Desi „Bâzu" era pilotul personal al Anei Pauker, el  a reusit sa isi trimta sotia la filmari in Italia , iar la data de 13 ianuarie 1948, cand a fost desemnat sa efectueze un zbor de pasageri la Milano, a predat avionul secundului sau si a cerut azil politic in Italia. Nadine a jucat alaturi de Marcello Mastroianni, Rossano Brazzi, Vittorio de Sica,  Maurice Ronet, Gabriele Ferzetti, Peter Sellers, Albert Finney, Audrey Hepburn, John McCallum, John Gregson, Donald Sinden,  Frank Sinatra si Errol Flynn. Cel mai cunoscut rol al ei a fost in filmul „La dolce vita"  din 1960, film considerat capodopera regizorului italian Federico Fellini.

A jucat in filme de aventura, drame, comedii si filme de groaza: “Inconnu d'un soir” (1949), “Monseigneur” (1949), “The Spider and the Fly” (1949), ”Valley of Eagles”  (1951), “Night Without Stars” (1951), “Une Parisienne”(1957), “The Captain s Table” (1959), “Mr. Topaze” (1961), “Maniac” (1963), “The Naked Runner” (1967). Dupa moartea sotului ei, Prinţul Constantin Cantacuzino, la 52 de ani, in anul 1958, Nadia Gray, a plecat in SUA unde s-a casatorit cu avocatul newyorkez Herbert Silverman. S-a retras din cinematografie in anul 1976 si a cantat intr- un cabaret. Nadia Gray a murit in urma unui atac cerebral in Manhattan, la 13 iunie, 1994, la vârsta de 70 de ani. Actrita americana, Linda Gray, interpreta personajului Sue Ellen din serialul Dallas, chiar daca s-a nascut in SUA, poate fi considerata pe jumatate romanca, fiind  fiica Nadiei Cuşnir-Herescu si a celui de-al doilea sot al artistei.

Desi Ionel Teodoreanu si Nadine Gray au avut doua vieti si doua destine paralele, scriitorul roman a avut nesansa de a se fi lasat prins in mrejele frumusetii ei iesite din comun si sa nu o mai uite niciodata. Nadine a avut norocul de a se naste frumoasa si de a intalni barbati deosebiti pe parcursul vietii sale. Si astfel a avut posibilitatea sa aleaga. Si l-a ales pe barbatul a carui personalitate stralucea. Nu a mai avut nici ragazul, nici rabdarea de a cauta, dincolo de aceasta aura, alte iubiri. Cea pe care o alesese ii era siesi suficienta. Cine ar putea-o condamna?